MULTE înţelesuri i s-or fi dat toamnei bacoviene, şi multe pricini i s-au căutat tristeţilor ei. Lăsînd, însă, deoparte, apăsarea, pe care toţi o simţim, a obligaţiilor. „E toamnă... mi-au dat de scris..." - aşa se termină o poezie cu un titlu ciudat pentru Bacovia, Belşug. De pe la sfîrşitul volumului de Poesiiapărut în 1934 la Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II", cu o prefaţă de A. Maniu şi un portret inedit al autorului de Anestin.

Cu ceva atenţie, găseşti, printre rîndurile arhicunoscute, acest fior atît de prozaic, furnicătura funcţionarului care trebuie să se întoarcă la antrepriza unde-şi cîştigă pîinea. De pildă, în Plumb de toamnă: „De-acum pe cărţi voi adormi uitat,/ Pierdut într-o provincie pustie." E o oboseală a repetiţiei şi a normei, îngemănată cu teama de sfîrşeală, de istovire, aceea pe care o aveau şi romanticii, dispreţuitorii neputincioşi ai scrisului de meserie: „şi jalea de-a nu mai putea face un vers...". Tot ce mai urmează e înstăpînirea mecanicii, a unui fel inuman de a fi, pe care toată atmosfera poeziilor îl cheamă, de fapt îl atestă. Rotiţe învîrtindu-se în gol, dintr-un mecanism deraiat. Amploaiatul, care la romantici e nesemnificativ - poetul-funcţionar e o tristă figură, la Caragiale ridicol (un „ăla"), ajunge la Bacovia absurd şi înspăimîntător. Toamna e anotimpul lor, al celor care-şi iau servieta şi pornesc, furnicar, pe străzile oraşului. Aşa încît romanul realist pe care nu lam avut, al micilor amărîţi de duzină, ducîndu-şi existenţa între ziduri cenuşii de cancelarie, la burse, în oficii şi cabinete, se condensează înfiorat-patetic în cîteva versuri care anunţă întoarcerea la lucru cu scuturări de sfîrşit de lume. „şi, dacă munca trosneşte din braţe, din piatră, din fer" (Note de toamnă) nu o face decît spre a-l nelinişti pe cel care vrea să ţină de alt rost, mai leneş, mai singuratic, mai deos