Noi nu mai avem dreptul să iubim.

Fiindcă ştim: repede trecătoare e febra,

Mirarea, durerea, ruşinea...

Nesfîrşită, nesfîrşită oboseala.

Oboseala de după dragoste. În care uiţi, eşti uitat.

În care din tine nu mai rămîne decît un abur

Care se destramă, încet.

Nici o urmă în aer, pe masă, pe covor, în piele.

Nici o urmă pe cearceafurile proaspăt spălate.

Doar oboseala. Nesfîrşită. Oboseala.

O duminică liniştită

Ea îmi tăia creierul în felii subţiri, subţiri.

Cuţitul era bine ascuţit, purta mănuşi transparente

De plastic. Nu se mînjise de sînge

Aproape deloc. E-o bună gospodină. Nu face

Nimic de mîntuială.

Eu zăceam sub chiuvetă, cu capul băgat

Pe jumătate-n găleata de gunoi. Pe geam

Intra un aer proaspăt, gîngurit de păsărele.

Ea era îmbrăcată în rochia ei vişinie,

C-un decolteu mai mult decît generos.

A-ntins, frumos, feliile pe-o farfurie de Jena,

Le-a acoperit cu staniol

Şi le-a băgat în congelator. S-a-mpiedicat

De mine. Mi-a tras un picior în ficat,

Apoi s-a spălat cu grijă pe mîini.

Era o duminică luminoasă de primăvară, clopotele bisericii de vizavi

Au început să bată, apoi s-a auzit: "Doamne, miluieşte!"

Ea şi-a scos, atentă, mănuşile, apoi le-a aruncat în găleată

- Mi s-au oprit, ca o mîngîiere uşoară, pe ceafă. -

Şi a ieşit să se plimbe.

Mă simţeam cumva uşurat. Mă simţeam bine.

Cred că nu mai era supărată pe mine. Cred că mă iubeşte.

Iar mănuşile mai păstrau ceva din parfumul ei.

* * *

Coapsele ei mă strîngeau.

Umede şi lipicioase

Un oraş de purpură răsărise în zare

Gîfîiam, transpiram, dar nu înaintam

Deloc.

"Oh, oh, oh