AU RĂSUNAT ultimele acorduri ale Festivalului „George Enescu"; recenta ediţie a trecut şi aceasta în istorie. Cu bucuriile, cu nostalgiile, cu regretele acesteia, cu părerile de rău. Orchestra Elveţiei Romande, de la Geneva, ansamblu condus de dirijorul Marek Janowski, a încheiat defilarea colectivelor simfonice. Interesant de remarcat, dat fiind numărul mare al muzicienilor de origine română, genevezii şi-au poreclit ansamblul denumindu-l Orchestre de la Suisse Roumaine! Momentul cel mai captivant al prezenţei lor bucureştene a fost Simfonia în re minor de Cesar Franck.
Concisă, densă, temeinic construită.
Am avut parte şi de surprize! Pe cât de neaşteptate, pe atât de neplăcute. Pe finalul ultimelor momente de muzică, în concertul de închidere, sistemul acustic a cedat antrenând un bruiaj penibil. La noi şi asta e posibil! Am avut totuşi impresia că a fost închiriat cel mai performant sistem sonor instalat vreodată în această sală! In deschiderea momentului oficial, într-un discurs pertinent, directorul Holender ne-a atras atenţia că întreaga suită de manifestări festivaliere a constituit o firească restituire către contribuabilul român, cel căruia îi datorăm susţinerea financiară a concertelor. Şi actualul ministru al Culturii a avut o intervenţie. Ne-a mărturisit că a venit la multe concerte. Este adevărat. Că muzica îi procură - citez - „terapie intensivă". Se poate. Nouă ne aduce bucurie „intensivă".
Ce ne-au mai oferit ultimele zile? Orchestra muncheneză de Cameră condusă de violonistul Lorenz Năsturică-Herschcowici ne-a prezentat Concertul pentru corzi de Paul Constantinescu, iar aceasta în datele unui antren cuceritor; a fost singura lucrare românească, diferită de creaţia enesciană, prezentă în programele formaţiilor oaspete; în acelaşi concert violoncelistul Marin Cazacii ne-a dăruit o versiune pe cât de cizelată
