…A început noul an şcolar. Preşcolari, elevi şi studenţi, mai agitaţi decât altădată au ocupat clasele, conform vârstei fiecăruia. Localuri nereparate, neavizate, cu clase pline de moloz şi lucrători mişcându-se lent, de parc-ar vrea să tragă de timp, în multe din şcolile ţării. (...)

Pe elevii din anumite zone îi aşteaptă mulţi kilometri de parcurs pe jos zilnic, deoarece microbuzele ce urmau să-i transporte ori n-au fost achiziţionate, ori au rămas nereparate din lipsă de fonduri. Aceeaşi cauză şi pentru manualele şi materialele didactice mai puţine decât în alţi ani. Profesorii – atâţi cât au scăpat de morbul politic al revendicărilor salariale – caută între strigăte de lozinci şi ieşiri în stradă să afle cum se va rezolva, în cele din urmă, promisiunea de mărire cu 50 % a salariilor. Din când în când, câte un învăţător sau profesor din cei câţi mai sunt devotaţi profesiunii lor (căci dintre cei cu vocaţie şi chemare, puţini au mai rămas), îşi exprimă îngrijorarea pentru păstrarea onoarei şi statutului de dascăl. Puţini mai gândesc la marea criză a anilor 1929–1933, când părinţii, bunicii şi străbunicii noştri au trebuit să accepte teribilele „curbe de sacrificiu“, care au însemnat o lungă aştepta Publicitate re pentru a-şi căpăta drepturile salariale. Cu toate acestea, profesorii de atunci nu şi-au părăsit şcolile şi elevii şi nici de la deschiderea anului şcolar n-au lipsit. Era totuşi sărbătoare pentru copii şi ea consta nu în cadouri consistente primite de la părinţi, ci în hainele curate şi cusute cu măiestrie de mamele care ştiau să coasă, de perechea de pantofii văcsuiţi, care uneori, era singura pentru doi sau chiar mai mulţi fraţi. Ba şi în firava floare de toamnă culeasă din grădina din faţa casei, în zâmbetul cald şi ocrotitor al dascălilor care făceau prima zi de şcoală de neuitat. Elevi, studenţi, profesori, părinţi constituiau un tot, o uniu