Vara anului 2008 a fost dedicată generaţiei emo: de la tabloide la ziare serioase, forumuri, bloguri şi emisiuni de televiziune, toate anunţau, într-o simfonie a panicii, marele pericol social. O generaţie de sinucigaşi apăruse sub ochii vigilenţi şi puri ai unei societăţi minunate. Oare ce se întîmplă cu aceşti adolescenţi, de ce se joacă de-a emotivii, de ce se îmbracă aşa, de ce sînt rebeli fără cauză? Nu exista zi fără o poveste emo, au apărut şi bancuri, doar articolul de pe Wikipedia a rămas la fel de prost. Acest fapt e simptomatic: nu există o cultură, un cult sau o ideologie emo " cine să scrie articole serioase despre un fenomen umflat artificial de mass-media în căutare de subiecte fierbinţi?
Emo e o etichetă cu o circulaţie largă: poţi fi un pic gothic, un pic punk sau un pic poet sensibil şi ţi-ai cîştigat ştampila. De altfel, după unele opinii, odată cu anul 2000, asistăm la al treilea val emo. Unii susţin că din tot curentul a mai rămas doar partea de fashion şi stil. Alţii vorbesc despre întoarcerea agentului emoţional în lumea socială dominată atîta vreme de agenţi raţionali care-şi maximizează profitul. Cert e că odată cu apariţia unei noi zone de discurs " criza ", generaţia emo n-a mai stîrnit interesul nimănui. Dar în laboratoarele panicii, cu siguranţă se pregăteşte ceva pentru 2010.
La finalul anilor ’90 eram elev de liceu şi în jurul meu era plin de emo care nu ştiau că sînt emo. Toţi citeau Cioran. Sinuciderea era un subiect la ordinea zilei, a fi un neadaptat " un titlu de glorie, decadenţa " un stil de viaţă. Singura diferenţă faţă de 2008 era lipsa stilului vestimentar şi a conturilor de hi5 unde să-ţi pui pozele disperării.
Cioranienii emo ai anilor ’90 ţineau jurnal intim offline şi se retrăgeau în singurătatea parcurilor din oraşele postindustriale. Anii ’90 au fost mai dinamici, aşa că subiect pentru panica mora
