Ultima dată cînd am fost la Londra, în urmă cu cîţiva ani, era încă nevoie de viză, fapt care, cel puţin pentru un ieşean (chiar avînd documentaţia necesară călătoriei pusă la punct), constituia o mică (mare) bătaie de cap. Cu săptămîni bune înaintea plecării spre Marele Albion, trebuia să-ţi iei frumuşel hîrtiile (în cazul meu, invitaţiile academice), să te urci în tren, să mergi la Bucureşti şi să te prezenţi, disciplinat, la Ambasada Regatului Unit. Acţiunea se desfăşura cam pe durata a două zile. Veneai seara în Capitală, te aciuai pe la rude/prieteni/hoteluri, iar a doua zi, la crăpatul zorilor (5.00 a.m.), te înfiinţai la ghereta poliţistului din faţa reprezentanţei diplomatice regale. Domnul somnolent îţi dădea un număr de ordine şi îţi spunea să revii în jur de 7.30 a.m.

Abia către 8.00, un lucrător (român) din Ambasadă - arogant şi nepoliticos - striga lista solicitanţilor (infernal de lungă) care intrau, în şir indian, la întîlnirea cu consulul. Aş minţi dacă aş zice că nu am luat mereu viza cu uşurinţă, chiar şi în aceste condiţii, dar vecinătatea „peştilor" şi a „dansatoarelor" lor, îmbulzeala „căpşunarilor", „dă"-urile şi „pă"-urile miticilor de tot felul, dornici de voiaj în Englitera, îmi produceau un disconfort greu de suportat. Mai apoi, făceai încă un drum Iaşi-Bucureşti pentru a lua avionul Tarom de la Otopeni la Heathrow (singura legătură rezonabilă atunci, pe calea aerului, dintre România şi Anglia). In sfîrşit, simţeai prin toţi porii că pleci din lumea a treia spre o capitală de imperiu...

Acum (în iulie 2009), urc în avion (Austrian Airlines), în minusculul aeroport internaţional ieşean şi ajung la Londra în trei-patru ore (cu o scurtă oprire la Viena). La Heathrow, intru pe poarta „cetăţenilor europeni" (unde nu este practic nimeni). Funcţionara vamală îmi scanează paşaportul, în două secunde, şi mi-l înapoiază