Politicienii noştri dau dovadă că nu au priceput mai nimic din «lecţia CDR – subcapitolul Radu Vasile». În decembrie 1999, premierul de atunci, Radu Vasile, cădea răpus (politic) de antipatia mai veche pe care i-o purta şeful statului, Emil Constantinescu la acea vreme, şi conducerea propriului partid, PNŢCD. România trecea prin cea mai gravă criză politică de după 1989, în condiţiile în care economia ţării era pe butuci. Românii, sărăciţi de tranziţie şi plictisiţi de gâlceava interminabilă din rândurile „antiiliescienilor“, coceau încă, la foc mic, marele vot de blam din anul 2000. Vot ce era cât pe ce să-l trimită pe Corneliu Vadim Tudor la Palatul Cotroceni.
Au trecut aproape zece ani de atunci şi politicienii noştri dau dovadă că nu au priceput mai nimic din „lecţia CDR – subcapitolul Radu Vasile“. Ba chiar se chinuiesc să ne arate că liderii partidelor din anii `90 erau mici copii când vine vorba de trăsnăi electorale.
Sigur, în ultimul deceniu, ţara a progresat enorm. Dacă asta s-a întâmplat datorită nouă sau doar unui context internaţional favorabil, rămâne de discutat. Faptul că am fost acceptaţi în NATO şi UE ne-a pus la adăpost de multe neplăceri economice, geostrategice şi militare. Numai de noi înşine nu. De noi înşine n-are cine să ne apere. Am rămas aceiaşi, cu aceleaşi metehne şi obsesii, chiar dacă în jurul nostru lumea s-a schimbat. Se pare că avea dreptate un etnolog care spunea că perioada necesară regenerării unui popor greu încercat, ca al nostru, este de 40 de ani. Atât cât a pribegit Moise cu iudeii prin deşert. Aşadar, până în 2029 mai e...
La 20 de ani de la Revoluţie, n-ai cum să gândeşti pozitiv şi să speri într-o schimbare reală, privindu-i pe aceia care fac politică. Cu mici excepţii, bineînţeles. Dar excepţiile amintite nu au puterea de a bloca decizii inepte, precum aceea de a declanşa o criză
