Intrăm, în sfârşit, în partea bună a lumii rele (sau viţăvercea, cum doriţi!). Până acum, ştiam cu toţii că românul n-a făcut mofturi la furat şi, drept urmare, a sfeterisit orice: de la palate boiereşti, combinate siderurgice, şine de cale ferată şi istorie în vrac, până la vaca vecinului (capra nu mai prezintă interes, fiindcă, oricum, ea moare singură! ), propria-i căciulă sau voturi direct din urnă. Dar, aveam măcar o certitudine: că, spre deosebire de decadentul Occident, aici, la noi, hoţul este încercat de un soi de sfială culturală şi, de aceea, nu prea are obiceiul de a călca printr-un muzeu. Nu se potriveşte cu decorul. Pur şi simpu, nu e din acelaşi film. Este la fel de absurd ca şi un elefant în costum de scafandru care intră într-un beauty salon şi cântă la solz "Hora Staccato" (sic!). Şi totuşi, statisticile spun că, după Revoluţie, peste 2.800 de obiecte de artă au dispărut, dintre care, până în 2007, nu mai puţin de 909 tablouri, semnate, cu predilecţie, de mari artişti români.
Iniţiativa Galeriei Artmark* de a expune (doar!) opt tablouri furate din diferite muzee româneşti şi apoi recuperate de autorităţi, este, cel puţin în spaţiul nostru galeristic, un obicei inedit. Pe care Poliţia Română şi gazdele au promis să-l repete. Rămâne doar ca de-acum încolo hoţii să-şi facă treaba. Deşi e de-nţeles că, dacă "organele" vor fi şi mai vigilente (aşa cum s-a angajat la vernisaj comisarul Cristian Ciocan!), s-ar putea ca promisiunea să decedeze, din lipsă de exponate. Însă nu-i bai, avem de unde, din alte domenii, slavă Domnului!
Mai atragem atenţia doar că, deoarece într-o astfel de întreprindere esteticul cade în subsidiar, statutul tablourilor este de simplu suport de poveste. Ele strălucesc mai mult prin epicul presupus spectaculos, decât prin profunzimile scientiste şi semnificative, ce ţin de autor, şcoală, tehnică etc. În plus, dacă e s
