Invitată: Prof. Rodica Zafiu

Dragă Rodica,

Îţi citesc cu interes maxim rubrica din România literară despre diverse păcate lingvistice. Chiar în numărul trecut ai lămurit un cuvânt de care nu se poate să nu te loveşti, măcar olfactiv, în minunata viaţă de bloc: ghena. Am aflat astfel că etimologia cuvântului nu e cea populară: iadul, gheena, ci una mult mai banală, franceză, gaine, cuvânt între ale cărui sensuri este şi cel de "teacă", "tub". Eşti cea dintâi care discută etimologia acestui cuvânt, de altfel surprinzător de târziu intrat în dicţionar, cum aflăm de la tine, abia în 2007. Şi-atunci mi-am amintit şi eu că am trăit o surpriză, legată de sintagma Valea Plângerii. Permite-mi să ţi-o împărtăşesc.

Poate şi pentru că am avut încă din copilărie un volum numit Legende sau basmele românilor de Petre Ispirescu, pe mine sintagma mă ducea direct la basmul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, care deschide culegerea, socotit basm popular. Ispirescu spunea că şi-ar fi cules poveştile din "gura poporului", că pe unele le-ar fi auzit în frizeria tatălui său, dar părerea mea este că intervenţia tipografului autodidact e suficient de masivă ca să-l scoată pe acesta, cel mai important, din folclor şi să-l facă o creaţie personală, cultă, originală. Pentru că, dacă citeşti jurnalul lui Ispirescu, vezi că ideea nemuririi îl preocupă: o discută cu prietenii, într-o seară, apoi o dezvoltă în jurnal, într-o utopie neagră. În Sentimentul românesc al fiinţei, Constantin Noica simte că e ceva ieşit din comun în povestea "populară" a lui Ispirescu şi-l citează pe Lazăr Şăineanu, care spune că basmul acesta "sub forma sa integrală pare a fi necunoscut în literatura folclorică europeană" (subl. C. N.). Oricum, după mine, un asemenea basm nu putea să se ivească decât în secolul progresului, nu înainte. Pentru că, din cauza progres