Cel dintâi lucru care atrage atenţia in ultimul volum al lui Bogdan Creţu (Utopia negativă in literatura română*) este reticenţa manifestă a autorului faţă de teoria literară. De pildă, in Argument, tânărul critic afirmă că segmentul teoretic al cărţii - la origine o teză de doctorat - "nu a căpătat proporţiile artificiale, nejustificate, obişnuite in astfel de lucrări".
Şi, intr-adevăr, Bogdan Creţu se grăbeşte să incheie după numai 20 de pagini (celelalte zece din capitolul introductiv fiind, de fapt, un comentariu la volumul Sclavii fericiţi de Ovidiu Hurduzeu) ceea ce el insuşi consideră a fi doar un "incomod demers teoretico-rezumativ", pentru a lăsa altora "plăcerea şi prilejul enciclopedismului searbăd". Nu o va face, totuşi, fără a-şi găsi unele justificări, precum aceea că "a mai inventa roata, a mai deschide făgaşe noi pe un teren bătătorit de atâţia remarcabili gânditori, ca şi cum ne-am afla pe teren virgin, ar reprezenta un semn de neingăduită naivitate, pe care ţin să o evit". In consecinţă - scrie Bogdan Creţu - "mă voi mulţumi, de astă dată, să reproduc, din comoditate, câteva dintre ipotezele care mi s-au părut cel mai bine susţinute, comentându-le, mai mult sau mai puţin timid, atunci când va fi cazul".
Să ne oprim puţin aici. Atitudinea lui Bogdan Creţu nu e nouă. Ea se intâlneşte adesea printre reprezentanţii ultimei generaţii de critici, mai ales in rândurile cronicarilor. Şi nu greu de inţeles de ce: cronica literară e, inainte de toate, un discurs de dimensiuni reduse, care se adresează - cel puţin in intenţie - publicului "larg". E firesc ca, intr-un asemenea caz, limbajul şi obiectivele criticului să fie adecvate contextului. Dacă un cronicar ar incerca să-şi definească toate conceptele cu care operează sau s-ar lansa de fiecare dată in divagaţii sofisticate, atunci nici măcar n-ar mai apuca să comenteze cartea. Alta e, i