Mă sufocam şi când eram în liceu şi urma să am teză la materia predată de o femeie atât de incorectă încât ajunsesem să-i spun „Scârboasa“. Acum, în timp ce vă scriu, mă foiesc pe scaun pentru că, deşi reuşesc să respir, aerul nu ajunge să-mi umple plămânii. E vâscos. E vâscos şi plin de scârbă.
De aproape două luni nu am mai scris aici despre politică. Dar ştiam că va veni repede momentul în care valul de clei se va revărsa asupra noastră şi ne va umple ochii şi urechile, şi gurile cu urâţenii. Iar când trăieşti sub un nor din care se revarsă numai maţe de porci, nu te poţi face că nu-l vezi.
Deşi statul român se împrumută masiv pe piaţa bancară pentru a putea plăti salarii şi pensii, deşi puterea noastră de cumpărare a scăzut vizibil odată cu anemia leului, politicienii români au hotărât că este cel mai oportun moment pentru o cafteală generală. Analiştii şi pixălăii dezbat cu ardoare cine a declanşat ţicneala pentru că vinovatul, spun ei, va fi şi cel care va pierde alegerile prezidenţiale.
Social-democraţii şi-au acuzat partenerii de guvernare că intenţionează să fraudeze alegerile din noiembrie. Dar în România de mulţi ani se fură la alegeri. Principiul după care funcţionează ambele partide în culisele electorale este „ei ne fură, singura soluţie e ca noi să-i furăm mai tare“. Am aflat despre nenumăratele metode de şterpelire a voturilor, la oraş sau la ţară, muşamalizate sau pur şi simplu imposibil de dovedit pentru că fiecare îşi ia partea şi nimeni nu vorbeşte. Cu toate acestea, capacitatea logistică de furtişag a trupeţilor de partid nu ajunge la importanţa procentelor formate din două cifre. Forţele se anulează reciproc şi, în plus, alegerile româneşti sunt destul de bine supravegheate, fie de media, fie de organizaţiile specializate. Acuzele socialistului Dan Nica au fost cel puţin făţarnice şi de aceea nici nu s-a trecut la dovedirea lor.