Trei săptămâni am aşteptat volumul acesta. Auzisem despre el numai cuvinte de laudă. Ascultasem şi la radio un interviu cu autorul. Răsfoisem într-o librărie câteva pagini care promiteau o lectură pe măsura unei scufundări în ficţiune. Pe adresa pe care mă obişnuisem să primesc colete doldora de cărţi - nimic. Pe cealaltă, alternativă, de la care îmi cam luasem de-o vreme gândul - parcă-parcă. Până la urmă bat drumul, verific, şi evident - nimic. Ce-i drept, trecuse pe-acolo, dar mai mult în fugă. Să mai am răbdare, îmi spun. Poate s-o întoarce. O zi, două, şapte. Degeaba. Mă reped la librărie. Din câte exemplare fuseseră, nu mai rămăsese nici unul. Nici cel pe care-l avusesem sub ochi? Nici. Mai păţisem una ca asta acum aproape zece ani, cu Ferestrele din 98. Citisem poemele Ioanei Nicolaie, mă încântase Marius Ianuş, mă chinuisem cu Victor Nichifor. Când să-ncep prozele lui Angelo Mitchievici, apare un prieten. Că de unde am cartea, că o vrea şi el, că măcar câteva zile. I-o dau. Patru ani n-am mai văzut-o. Omul meu plecase la facultate. Şi dus a fost.

Într-un fel, aşa trebuia să fie. Căci şi după ce citeşti cele zece povestiri din Cinema, tot cu aceeaşi senzaţie de vânare de vânt rămâi. Ce să spui despre ele? Că sunt configurate după un model compozit de decadentism postmodern? Mai bine lipsă. Să le contabilizezi meritele? N-ajunge o pagină de revistă. (Nu reuşeşte asta nici Paul Cernat, în cele şase, pe cât se-ntinde prefaţa lui, intitulată cu umor Din alt film.) Să le repovesteşti cu de-amănuntul, strecurându-te printre metafore? Numai un ciclotimic ar putea-o face. Nu mă-ncumet. Cu autorii talentaţi, e cel mai dificil să operezi. Iar Angelo Mitchievici e, fără discuţie, foarte talentat. Oricine are ochi s-o vadă, poate vedea asta. Şi în articole (despre cărţi sau despre filme, n-are a face), şi în explorările sale în comunismul autohton, ba ch