Soldier's Pay, romanul de debut din 1926, e cartea cea mai englezeasca a lui William Faulkner. Traditia careia i se revendica e a pastoralelor didactic-tragice ale lui Thomas Hardy. Traditia careia nu i se revendica este a lui Henry James. Rezultatul, paradoxal, se dovedeste a fi o combinatie de stil, teme si idei în care regasesti si placerea de a problematiza a primului, dar si despotismul naratorial din romanele celuilalt. Acestora li se adauga un romantism acid, împrumutat din versurile lui Swinburne si din placerea pamfletara a întregului deceniu galben englezesc. De aici vor deriva si meritele, si slabiciunile cartii. Actiunea demareaza energic, într-o întretesere de voci si imagini - ca în Târâmul pustiit al lui Eliot - însa efectul nu e neaparat cel scontat de autor. Ne plasam, prin dialogurile între personajele aduse de hazard în acelasi tren, într-o situatie dostoievskiana. Cu o diferenta notabila: dramatismul întâmplarilor e analizat în sine, si nu în raport cu evolutia viitoare a eroilor.
Aici se afla si originea inabilitatilor de amorsare a actiunii. Una dintre ele - sesizata înca de recenzentii contemporani - se refera la faptul ca un ranit muribund nu putea fi trimis neînsotit acasa (v. E. Hartly Grattan, 1926: 11). Alta consta în insuficienta explicare psihologica a deciziei a doi dintre calatori - nimeriti din întâmplare în acelasi tren - de a-l însoti acasa, în Charlestown, Georgia, pe soldatul ranit. E greu sa convingi fie si un cititor naiv ca fostul militar Joe Gilligan si vaduva de razboi, atragatoarea doamna Margaret Powers, decid, într-o toana, sa renunte la propria destinatie pentru a-l escorta pe soldatul întâlnit atunci pentru întâia oara!
E de presupus ca, initial, Faulkner intentiona sa scrie un roman apasat parabolic, mai apropiat de poezie decît de proza. Or, poezia nu e preocupata nici de verosimil, nici
