CHIAR DACĂ în ultimii ani au apărut pe piaţa de artă românescă actori noi, adică galerii, asociaţii, case de licitaţie - şi este suficient să amintim aici apariţia caselor Gold Art şi Artmark, după ce proiectul Pogany s-a dovedit prematur pentru momentul apariţiei sale -care au repus în discuţie maturitatea şi conştiinţa de sine a spaţiului nostru artistic şi comercial, lucrurile sînt încă departe de a se fi stabilizat. In acest context şi pe o piaţă de artă în plină formare, aşa cum este cea românească, întrebarea asupra acordului dintre valoarea artistică a unui obiect şi valoarea lui comercială este încă una legitimă, dacă nu de-a dreptul obligatorie. Atunci cînd un fenomen nu s-a structurat suficient, cînd normele juridice nu funcţionează la parametri normali şi cînd spaţiul spontaneităţii este mult mai mare decît acela supus unor reguli stabile, este de bănuit că echilibrele obligatorii dintre valoarea culturală a operei de artă şi valoarea ei de piaţă sînt grav perturbate. Şi, în pofida unor aparenţe, lucrurile chiar aşa stau. In absenţa unei informaţii largi şi libere, în afara unei circulaţii neîngrădite a obiectelor artistice, în condiţiile de pîndă şi de suspiciune în care colecţionarii de artă se manifestau pînă acum cîţiva ani, era de aşteptat ca receptarea artei să fie viciată, iar judecarea ei, sever pervertită. Insă tocmai în momentele grele, atunci cînd ameninţările sînt permanente şi riscurile inevitabile, se naşte în mod natural, ca o variantă a instinctului de conservare, o exigenţă cu totul ieşită din comun. Astfel, pentru a face economie de mişcare, pentru a contrabalansa lipsa de informare şi a preîntîmpina deficienţele de gust născute dintr-o cultură precară, colecţionarul român, din ce în ce mai izolat şi tot mai ferm împins într-un soi de cvasiconspirativitate, înainte de 90, iar acum îngrădit de criză şi asaltat de alte priorităţi, s-a