În sfârşit, să ne oprim la două eseuri ale celui pentru care poezia ştiinţei nu este un termen echivoc. Poate alegerea este şi subiectivă, dar o încep cu ultimul eseu din „The Lives of a Cell“, intitulat „Cea mai mare membrană din lume“. (...)
Cu mărturisirea că ani de zile începeam capitolul despre biomembrane al cursului utilizând elemente din eseul lui Lewis Thomas. Efectul era vizibil, iar recent, un fost adept al meu, acum stabilit în Canada, mi-a amintit după două decenii cât de mult l-a impresionat ideea membranei terestre cea mai mare din lume. Dar mai bine să traduc câteva fragmente din eseu: „Văzut de pe lună, lucrul cel mai uimitor, cel care taie răsuflarea este că pământul e viu. Fotografiile arată în prim-plan suprafaţa lunară uscată şi prăfuită, moartă precum un os străvechi. Mai departe, liber sub membrana umedă şi strălucitoare a cerului albastru, apare pământul, singurul lucru exuberant din această parte a cosmosului. Dacă am putea privi un timp destul de îndelungat, am vedea turbioane de nori albi, ascunzând sau descoperind masele continentale. Dacă am fi putut face aceeaşi observaţie pe o durată mare de timp, la scară geologică, am fi văzut însăşi continentele, în derivă şi depărtându-se unele de altele, plutind pe masa în fuziune subiacentă. Era acolo aspectul organizat, autonom, al unei creaturi vii, plină de informaţie, aptă în mod admirabil să se servească de soare. Era necesară o membrană spre a da un sens dezordinii în biologie (…). Spre a rămâne în viaţă, o structură trebuie să fie în măsură să reziste la echilibrul energetic, prin menţinerea unui gradient, prin îndiguirea entropiei, la care nu se poate parveni, în lumea noastră, decât cu ajutorul membranelor. Când pământul s-a deschis vieţii, el şi-a construit propria membrană.“
Cea mai mare membrană din lume este stratul de ozon al atmosferei, al cărui rol protector de at
