Cum treceai în clasa a V-a, două lucruri noi te aşteptau la începutul şcolii: un diriginte şi diverşi profesori pentru numeroasele materii, precum şi practica. Pe româneşte, "la cules". Ţinând cont de poveştile celor care fuseseră trimişi la cartofi sau porumb, se cheamă că noi cei de la Şcoala Generală nr. 4 (Târgu-Jiu) am fost extrem de norocoşi cu livezile de meri.
Practica dura două săptămâni şi, din două în două zile, ne strângeam dimineaţa la şcoală şi ne încolonam, dupa afinităţi. Uneori mergeam pe jos, alteori se găseau nişte autobuze prăpădite să ne poarte către întinsele livezi. Străbăteam parte din oraş, lăsam în urmă Lacul Panduraşu, treceam pe lângă gardul cimitirului şi imediat după nişte vechi depozite ne apăreau în cale primele rânduri cu meri.
Până să ajungem la livezi, drumul era de fapt o drumeţie, pentru că ne însoţeam cu bancuri, filme povestite (graţie TV-ului iugoslav sau casetelor VHS ale "şmecherilor" cu video acasă). Semnele toamnei erau variate. O ceaţă specifică anotimpului pregătea atunci începutul anului şcolar, un miros inefabil plutea în aer, oscilaţii tot mai accentuate ale termometrelor între dimineaţă şi prânz, între după-amiază şi seară. Dar nu ţin minte să fi purtat ceva mai gros decât o bluză de trening peste o cămaşă sau un tricou. Iar peste bluza de trening trecea cureaua genţii "de campanie", în care îmi îndesa mama sandvişuri. Ca să fie sigură că nu le uit în frigider.
O dată ajunşi în livadă (o mai exista şi azi?), fiecare diriginte primea mai multe rânduri de meri care urmau să fie "curăţaţi" de fructe. Ne împărţeam apoi în echipe şi începeam treaba. Dacă ne mişcam cu eficienţă, ne retrăgeam pe la capete de rânduri, departe de profesori şi ne întindeam prin iarbă.
Merele bune se puneau în lădiţe din lemn (cu sau fără etichete), cele lovite, stricate se aruncau în containere. Se
