Indiferent dacă vorbim de buticul din colţ sau de un principat alpin, tentaţia lumii răsturnate arată la fel. Cu peste două săptămâni în urmă, Dumitru Dragomir, una dintre cariatidele tranziţiei româneşti, fost miliţian, actualmente preşedinte de ligă fotbalistică, om de afaceri şi pseudoguru gâdilat la coarda presimţirilor de o falangă de falşi reporteri, a servit naţiei o descoperire riscantă în însăşi radicalitatea ei: întreaga lume e compusă din stăpâni şi slugi. Înaltul gânditor a emis cugetarea după ce un partener de pocher şi mojicii televizate şi-a concediat antrenorul pe motiv de inaderenţă la slugărnicia pretinsă din lojă.

Nevertebratele post-1989 au, ce-i drept, obiceiul de-a detesta coloana vertebrală. Invitat să se pronunţe în chestiunea demiterii, Dumitru Dragomir a livrat spectacolul unui om care, deşi a trăit minunat în comunism, regretă vremea proprietarilor de şerbi, a plantatorilor şi a stăpânilor de sclavi. „Peste tot e aşa, nene“, l-a lămurit el pe ziaristul încremenit

într-un surâs conjunctural. Acesta din urmă n-a reuşit, în ciuda eforturilor, să-şi convingă interlocutorul că lumea a evoluat, că, dincolo de drepturi şi obligaţii, un contract presupune exercitarea unor competenţe şi că nu e o ruşine să fii angajat (nu slugă), după cum nu e un merit să fii patron (nu stăpân).

Există destui oameni pe lume animaţi de gânduri rebele. Unii se visează regi în locul regilor, alţii spumegă subaltern şi clocesc răzbunări. Indiferent dacă vorbim de buticul din colţ sau de un principat alpin, tentaţia lumii răsturnate arată la fel. Cel de jos râvneşte la bunurile, prestigiul şi poziţia celui de sus. Puciştii trăiesc la temperatura propriilor ambiţii şi la flacăra ipotezelor semeţe. Nobleţea regilor le cade greu supuşilor. Simpla lor prezenţă devine prilej de încruntări şi de contestări acrite cu borş ideologic.

@N