Motto: „Nu vă supăraţi, ce se vinde aici?“ „Cărţi.“ „Daţi mai puţine, să prindem şi noi!“ (Dialog la coadă, 1988) De aproape două decenii, istoria comunismului românesc a fost scrisă aproape exclusiv de cercetători străini: Anneli Ute Gabany, Thomas Kunze, Peter Siani-Davies, Pierre du Bois, Dennis Deletant, Stéphane Courtois, Edward Behr, Joachim Siegerist etc.
Românii s-au refugiat mai degrabă în memorialistică – provocând, e drept, mărturii preţioase din perspectiva istoriei. Excepţiile sunt puţine, dar semnificative: Vladimir Tismăneanu, Stelian Tănase şi, mai ales, Alex Mihai Stoenescu.
După Revoluţie, istoricii Epocii Ceauşescu s-au cantonat în Burebista, Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, evitând să facă autopsia comunismului. Le era şi greu: mulţi dintre ei îl slujiseră cu condeiul. Alex Mihai Stoenescu - mai tânăr, mai proaspăt - a făcut o altă alegere: s-a dedicat aproape exclusiv marelui derapaj al secolului XX. Comunismul era, şi este, atât de ofertant pentru istorici, încât merită o atenţie specială.
Tenacitatea lui Stoenescu l-a transformat pe acesta într-un veritabil guru al istoriografiei recente. Ultima sa producţie – „România postcomunistă, 1989, 1991“ (Editura Rao, 2008) – este la fel de impresionantă ca „Istoria loviturilor de stat în România“, cu cele cinci volume ale sale.
Titlul este înşelător. „România postcomunistă“ este, de fapt, o incursiune captivantă în comunism. Comunismul sclerozat, de până la 22 decembrie 1989, şi comunismul remanent, care a făcut ravagii în 1990-1991. Revoluţia a topit unele structuri comuniste, însă altele s-au perpetuat, bine mascate de puterea gorbaciovistă. Stâlpii dictaturii nu au devenit peste noapte pionierii democraţiei. Este exact ceea ce demonstrează, cu probe zdrobitoare, cartea de peste 650 de pagini a lui Alex Mihai Stoenescu.
