Desi nu traieste si nu joaca in Bucuresti, este considerata una din cele mai bune actrite ale momentului. Distinsa recent cu un mare premiu britanic pentru rolul din Faustul lui Purcarete, Ofelia Popii considera ca centrul universului e pe scena, iar axa lumii trece fix prin Sibiu
E mica de inaltime, plapanda si vulnerabila, dar forta pe care o ascunde sub gratia ei e atat de coplesitoare, incat e aproape imposibil sa nu-i simti, atunci cand joaca, felul ei de a arde, de parca fiecare spectacol ar fi ultimul. Cel ce trebuie platit cu propria viata. Poate de asta nici un critic nu i-a rezistat pana acum. Anul trecut, pentru Faustul regizat de Silviu Purcarete, a fost recompensata cu "Premiul UNITER pentru cea mai buna actrita", iar anul acesta, la Edinburgh, britanicii au declarat-o revelatia Festivalului International de Teatru, rasplatind-o, entuziasmati, cu "Herald Angel Award". Absolventa a Institutului de Teatru din Cluj, Ofelia Popii a ales sa traiasca departe de tumultul capitalei, la Sibiu, unde este angajata a Teatrului "Radu Stanca".
Trenul de Cluj
- Intr-un interviu precedent acordat "Formulei AS" declarai ca n-ai fi ajuns la teatru, daca n-ar fi existat in viata ta poezia.
- E adevarat. Am fost un copil extraordinar de visator, iar mama mea, care era profesoara de romana, m-a intuit repede si mi-a hranit reveriile cu multe lecturi. Traiam majoritatea timpului in imaginatie, imi faceam singura jocuri sau filme mentale. Intr-o perioada imi facusem un prieten baietel, caruia ii faceam teatru de papusi. El devenise publicul meu. Apoi, in primii ani de scoala, felul meu mai solitar de a fi m-a impins sa scriu poezie. Scriam la persoana intai masculin si n-am stiut niciodata sa-mi explic de ce faceam asta. Dar cred ca eram buna, ca tot castigam concursurile pe la care participam. Si apoi, cand am crescut, nu stiu cum
