In curtea casei mele de la tara sunt multe flori si cativa copaci.
Cand vii de departe si te apropii de poteca ce se opreste in fata portii, il vezi mai intai pe el, Vladimir, mesteacanul urias pe care l-am botezat asa cu gandul la confratii lui din nesfarsitele paduri rusesti. Rezonanta slava a numelui lui, melancolia inscrisa in scoarta alburie, silueta eleganta ce se decupeaza in marginea gradinii, toate acestea traiesc inzecit in tremurul nelinistit al frunzelor mici si triunghiulare. Vladimir nu este singurul prieten din gradina mea. Mai sunt si altii pe care i-am numit, atunci cand i-am descoperit sau cand i-am adus in curte, cine stie de pe unde, cu nume luate din lumea oamenilor. Astfel, Ciresul Catalin sta langa Visinul Dionisie, Parul Tache e la doi pasi de Nucul Vasile, iar Marul Eugen creste in umbra lasata peste el, aproape cu invidie, de Gutuiul Constantin. Cand sunt singura pe-acasa, ma duc printre ei si nici ca mai am nevoie de vreo tovarasie omeneasca. Nici nu pot sa va spun cate aflu de la prietenii mei frunzosi, cate noutati imi dau ei, cu bucurie si cu nerabdare, ca si cum atata ar fi asteptat, sa ma vada si sa-mi povesteasca.
Intr-o zi, Tache mi-a aratat cum se naste tristetea pe o frunza ingalbenita de toamna. Altadata, Dionisie m-a invatat sa pretuiesc bucuria ospetiei, cand l-am vazut cat de mirat si de surprins a primit sa gazduiasca, fara sa fie intrebat, ciripitul vesel al unui lastun. De la Ciresul Catalin am invatat perseverenta. Desi iarna si zapezile grele care l-au acoperit in ultimul an i-au rupt cateva crengi, s-a straduit sa infloreasca mai frumos ca altadata, ca si cum ar fi fost un mire printre ceilalti. Parul Tache, un par paduret semanat prin grija vreunei pasari care i-a adus in zbor, din departare, cine stie de pe unde, samanta din care a iesit, e cel mai bun exemplu de modestie, chibzuiala si bun simt, chiar
