Răzvan Exarhu: "Suspiciunea e mama înţelepciunii. De-asta, un film făcut de fiul lui fraţii Păunescu readuce brusc la viaţă vigilenţa poporului."

Am fost la premieră la „Francesca” şi mi-a plăcut, chiar dacă nu cuplez prea tare cu neorealismul ăsta românesc. Scandalul rămâne întotdeauna cea mai eficientă soluţie de promovare. În afară de toaletele de seară amuzante şi zâmbetele greţoase, nimic nu părea să tulbure mersul clasic al unei premiere de gală. Poate o micuţă crispare a audienţei, care părea că venise să se lase executată timp de o oră şi ceva, pentru a avea ce executa la final. Kestia a început să se simtă în timpul filmului, sala era rece, circumspectă, cu reacţiile la jumătate. Adică atunci când era de râs, nu se râdea cu entuziasm, ca la un film de Porumboiu sau Mungiu, care sunt de-ai noştri şi nu fac afaceri imobiliare.

Se râdea, aşa, cu un aer de ciudă discretă, un fel de: uite-al dracu’, că a băgat şi poante simpatice. Pe măsură ce se apropia finalul, puteai citi în norul de gânduri de deasupra scaunelor, cu scris mare: să vezi că ăstuia i-a ieşit filmul. Până şi aplauzele au fost leşinate, dar altfel decât se întâmplă la un film prost, care chiar nu merită nimic. Spectatorii păreau oarecum jenaţi, de parcă ar fi aplaudat falimentul Bancorex sau sosirea chelnerului într-o cafenea de fiţe din Dorobanţi. Actorii au fost foarte buni, dialogurile fireşti, cu puţine excepţii de artificial, povestea bine spusă, chiar şi cu nişte căderi de ritm, iar personajul negativ, care în film era un ţigan care conducea un Mercedes, a strălucit, cu atât mai mult cu cât nici măcar nu este actor profesionist, ci scenograf.

Am stat lângă un reprezentant cultural al Italiei la Bucureşti, care la final a spus că nu înţelege de unde a plecat scandalul şi toată furtuna iscată de Mussolini i se pare total exagerată. Iar după ce toată echipa