Ar fi fost de mirare ca fosta coaliţie de guvernământ să dureze patru ani. De la bun început, nu a fost o coaliţie sănătoasă, ci una forţată, formată în jurul unui singur deziderat: propriile interese ale celor două partide. "Parteneriatul pentru România" era doar un slogan frumos, în care nici măcar copiii nu mai credeau.
De la bun început a fost vorba doar de un "parteneriat pentru noi înşine" şi atât. A fost un "măritiş" de formă, în niciun caz de fond, între două entităţi care urmăreau acelaşi scop: guvernarea. Să nu uităm presiunea făcută de grupurile de baroni şi baroneţi locali asupra conducerii celor două partide, de a accepta această "căsătorie" din obligaţie.
A fost însă o ruptură care s-a produs un pic mai devreme decât ar fi fost de aşteptat. Un "divorţ" la fel de scandalos ca şi "căsătoria", pus la cale, de data aceasta, de un singur personaj: preşedintele Traian Băsescu. Toată povestea ruperii coaliţiei a demonstrat, însă, încă o dată - dacă mai era nevoie - că politica în România nu este altceva decât un amalgam de orgolii, interese proprii, trădare şi multă inconştienţă. Din toată această ecuaţie lipseşte un singur element, cel care însă ar fi trebuit să fie esenţial dar care, odată enunţat, sună atât de fals încât parcă mi-e şi ruşine să-l mai amintesc: interesul naţional. Cel pe care politicienii îl tot evocă, dar pe care au reuşit să-l arunce cu totul în desuet. S-a dovedit din nou că, în România, coaliţiile nu pot dura nici măcar un mandat. Prin alte ţări, acolo unde termenul de interes naţional nu a fost încă aruncat în ridicol, guvernările de coaliţie au putut scoate economiile din criză - Germania este un exemplu în acest sens. Politicienii români nu se înţeleg însă nici măcar când e vorba de furat în echipă, tot timpul fiecare având impresia că altul fură mai mult decât el. Căci de la asta a plecat totul: cine, cum şi câ
