Când eram în ultimii ani de liceu mă consideram un mare rocker. Aveam plete până înspre fund şi un cercel de fier, furat de la o galerie de perdea, în urechea stângă. Umblam invariabil cu tricouri negre cu căpăţâni de mort pe ele şi bocanci. Eu şi camarazii mei de zbuciumat eram aşa de cretini că ne umpleam timpul luându-ne la bătaie cu ăia care ascultau Depeche Mode. Nu ratam nici un concert, mergeam şi la tot felul de trupe obscure care se produceau prin cine ştie ce găuri din Bucureşti.
La şcoală mă dădeam fără prea mult spor la Cornelia zisă Coco, o jună aproape fără ţâţe, înaltă, cu picioare lungi, care asculta Iron Maiden şi, culmea îndrăznelii pentru timpurile alea, îşi vopsise în cap nişte şuviţe verzi şi avea un fel de belciug în nas.
Eveniment
În fiecare an se ţinea un mega-festival de rock organizat de un şmecher cu nume predestinat, unu' Ciubuc. Biletul era scump pentru puşti dar eu, care cochetam încă de atunci cu jurnalistica, reuşeam să intru pe de-a moaca, cu o legitimaţie de ziarist. În plus, scăpam de controlul de la intrare ceea ce îmi dădea avantajul să intru cu băutura, vestita votcă la pet, motorola cu pai dosită prin buzunare. Prin 1994, parcă, festivalul ăsta se ţinea pe Stadionul Dinamo şi veniseră, mi se pare, Scorpions. Tânăra Coco nu avea bani de bilet aşa că i-am suscitat brusc interesul. M-a rugat să o bag, dacă pot, la concert. Amabil, m-am rugat de ăia din redacţia pe la care bântuiam şi i-am făcut rost de o hârtie cu ştampilă, care certifica faptul că e colaboratoare a ziarului. În seara cu Scorpions am trecut să o iau de acasă (stătea într-un bloc din Colentina) şi mi-a spus că părinţii ei sunt plecaţi pentru câteva zile la ţară. Mi-a trecut prin minte un gând măreţ, că aş putea să mă invit la ea noaptea după ce se termina treaba de pe stadion. Îmi făcusem planul să o fezandez în timpul concertului cu
