Întâmplarea făcând să petrec în ultima lună ceva mai mult timp în ţară, am urmărit emisiunile de televiziune şi de radio cu oarecare continuitate şi, conform obiceiului meu, am răsfoit presa. În primul moment, am fost de-a dreptul şocat de nivelul comentariilor politice şi de limbajul suburban. Şi mai greu mi-a fost să mă deprind cu potenţialul de agresivitate care-i transformă pe politicieni din adversari de viaţă politică în duşmani de moarte şi pe ziarişti în procurori. Mi-am tras sufletul şi am încercat să n-o iau în tragic.

Am constatat că nu e deloc simplu să mă vindec de naivităţile mele politico-jurnalistice. Un sâmbure de nemulţumire a rămas ascuns în subconştientul meu şi după ce conştiinţa părea să mi se fi împăcat cu lumea românească. Nemulţumire care s-a tradus printr-o revelaţie: mi-am dat seama că sunt un invidios. N-avusesem habar de această particularitate a firii mele.

Nu ţineam minte să fi invidiat pe cineva în şaptezeci de ani de viaţă. Să nu vă închipuiţi că e vorba de vreo invidie neagră şi autodistructivă. Să nu exagerăm. E vorba de una cât se poate de banală. O invidie cordială, aş zice, dacă nu m-aş teme că n-o s-o luaţi ca pe un oximoron. O invidie izvorâtă din convingerea clară şi inebranlabilă că, oricât m-aş strădui, nu voi fi niciodată, în anumite privinţe, la înălţimea unora dintre semenii mei.

Aveţi, vă rog, răbdare să vă explic. Totul a pornit de la aplombul cu care politicieni şi ziarişti (de televiziune îndeosebi) îşi proclamau, sau, de ce nu, îşi declamau cunoştinţele despre tot şi despre toate. Certitudinile lor m-au făcut să mă simt umilit.

Dumnezeule, mi-am spus, ce fericiţi sunt oamenii aceştia care ştiu ce se petrece în ţară şi pe planetă, au o idee nepoluată de cauzele răului şi, mai presus de orice, posedă soluţii. Le-am fost în sinea mea recunoscător că mi-au retrezit