Mă întreb dacă politicienii români sunt proşti sau se prefac? În cazul ăsta, prostia ar trebui înălţată la rang de artă! Când îşi prind degetele la uşă, copiii ţipă de mama focului, dar bagă la cap şi, cu următoarea ocazie, evită pericolul. Procesul de învăţare e unul dureros, dar se întipăreşte al nabii de bine. Devine o a doua natură, poate nu una foarte fericită. Uneori, de frică, prichindeii au coşmaruri, fac pipi în pat etc. Doar politicienii noştri par aidoma unor oligofreni care, oricât şi-ar zdreli genuchii şi coatele, oricâte cucuie le-ar creşte-n frunte, repetă, îndărătnici, aceleaşi greşeli, intră în aceleaşi buclucuri. Psihologic vorbind, ăsta e echivalentul idioţiei grave… E incapacitatea de a învăţa din experienţă proprie, foarte întâlnită în România. De exemplu, autorităţile locale sunt luate întotdeauna prin surprindere de venirea iernii. Ca nişte locuitori aiuriţi ai Saharei, privesc şi fluieră a pagubă la primul fulg de nea. „Cum, iar a venit iarna?! Incredibil! Ce chestie! Şi-acum, ce ne facem?“ E numai un exemplu de înapoiere mintală gravă, cu consecinţe publice dezastruoase.

Dar nu despre buna gospodărire a localităţilor vreau să vă vorbesc, deşi toamna ne-a făcut deja primul semn ameninţător cu degetul. Ci despre – aţi ghicit – remanierea guvernamentală. PSD nu-şi revine din stupoare. Să fie posibil? Nu visează? A decăzut din drepturi? Va mai avea vreo şansă la prezidenţiale? Ce-or să zică baronii locali? Dar pretenarii nemulţumiţi? Nu era mai bine să tacă şi să-nghită? Oare cu adevărat s-a sfârşit? Cum s-o dea la-ntors? Socialiştii româneşti par a fi căzuţi din lună. Din meşteri păpuşari, iată-i acum reduşi la statutul de marionete. Atunci (în legislatura trecută) şi-au plasat c… în două luntri: la putere, din umbră, impunând pensiile care cocoşează bugetul României şi la lumină, în opoziţie, câştigând voturi. S-ar putea spune că,