Le-am spus odată telespectatorilor mei un banc la care ţin foarte mult: un japonez se întâlneşte cu un român şi încing o discuţie despre muncă.  Al nostru, curios, îl întreabă pe japonez:

- Auzi, tu acolo, în Japonia, câte ore munceşti pe zi?

– Opt: două pentru mine, două pentru patron, două pentru Împărat şi două pentru Japonia. Dar tu?

– Eu, patru: două pentru mine, două pentru patron, împărat n-avem, iar de Japonia mi se fâlfâie!“

Cultul muncii, dezvoltat din fragedă pruncie, şi-a pus amprenta asupra a tot ceea ce au făcut japonezii cu viaţa şi cu ţara lor. Spectaculoasa lor dezvoltare postbelică – „miracolul japonez“ -  stă mărturie.

În fond, să nu uităm că însuşi conceptul de „grevă japoneză“ vorbeşte despre hărnicia proverbială a acestui popor: japonezul, chiar şi atunci când e în grevă, tot munceşte!

Excelenţa Sa, domnul Aurelian Neagu, ambasadorul României la Tokio, mi-a completat imaginea cu o amintire recentă: timp de o lună, pe strada Ambasadei, s-au executat lucrări la conductele subterane.

În fiecare seară, la ora 20.00, o echipă de japonezi hiperactivi decopertau strada, se apucau de lucru, iar în zori se opreau, acopereau lucrarea şi... turnau asfalt, astfel încât, la ora 8.00, când începea circulaţia pe stradă, nimic să nu mai amintească de şantierul în lucru.

Şi tot aşa, timp de o lună! M-am gândit, la un moment dat, dacă hărnicia proverbială a japonezilor n-ar putea fi molipsitoare, astfel încât să devină extrem de profitabilă pentru noi.

Organizarea unor excursii ale românaşilor noştri în arhipeleagul nipon, cu un scurt stagiu de şedere şi... molipsire! M-am scuturat însă, ca după un vis urât: dar dacă molipsirea va fi în sens invers? Brrr!

P.S. Cu ceva ani în urmă, când în Japonia s-a pus problema sâmbetei lib