Fiind copil unic la părinţi, vă imaginaţi că nu prea am fost chinuit în comunism. Nu aveam de stat cu fraţi mai mici, şi de cozi nici nu putea fi vorba.
Aşa că nu-mi amintesc decât de un singur episod când am stat la o coadă adevărată la alimente. De vină a fost pârdalnica de iubire, pentru care ce nu face omul... Mă îndrăgostisem rău de tot de Elena. Stătea la blocul din spate, pe scară cu Mihai, Gabezu, Gianosu şi Guriţă.
Elena era foarte frumoasă, semăna atât la aspect, cât şi în comportament cu Cameron Diaz din "Mary cea cu vino-ncoa'". Avea stil şi şcoală, amuzantă şi provocatoare, când ziceai că ai prins-o, îţi scăpa printre degete. De atâtea ori, până te prindea ea. Şi atunci, bineînţeles, rămâneai cu ochii în soare. Exact cum stăteam eu adesea când jucam tenis de picior. Îmi înflorea faţa uitându-mă la geamul ei pe furiş, pe sub bretonul gen emo pe care îl aveam şi pentru care am avut multe de pătimit la şcoală. Eram singurul fără tunsoare regulamentară din toate clasele a IX-a.
Se mirau unii băieţi că tot voiam eu să joc în partea aia de teren cu soarele în faţă. Într-o zi, când iubirea era în toi, îi arunc mamei din uşă: "Dă-mi bani şi sacoşă, că mă duc la ouă". Mama a făcut ochii mari de uimire: băiatul ei devenise responsabil şi se implica în treburile casnice! Se apropia Paştele şi cozile la ouă erau infernale. Aproape mută, mi-a dat banii şi sacoşa de rafie şi dus am fost.
Alături de Elena şi sora ei Alexandra, coada la ouă părea de-a dreptul un bairam. Erau şi alţi amici din zonă, mai un banc, mai o înghionteală, mai o mână din greşeală pe la fundul fetelor, mai o glumă cu dus-întors, ce să mai ... eram în al nouălea cer. Tocmai când mă hotărâsem să stau din momentul ăla mereu la cozi, hop sare Elena cu rugămintea: "Dane, mă duc şi eu până acasă, vezi şi tu să nu intre nimeni". Şi pac, pac, din gene,
