„Să muncim“ este un verb la mod personal, care exprimă o acţiune posibilă sau realizabilă. Ca sens, el înseamnă posibilitatea de a desfăşura o activitate, de a depune un efort fizic sau intelectual pentru a produce, a crea ceva. Dacă îi ataşăm la final un semn de exclamare, poate avea şi sens imperativ, de îndemn la muncă. De regulă, însă, la noi se utilizează atât cu semnul întrebării, cât şi cu cel al mirării. Exprimând astfel confuzia, stupoarea, indignarea în faţa unei asemenea idei...

Munca l-a creat pe om, dar nici lenea n-a omorât pe nimeni, spune o zicală din bătrâni, născută pe plaiuri mioritice. Şi, evident, pliându-se pe psihologia românului. Dacă mai pui deosebita inventivitate a compatrioţilor noştri de a născoci situaţii ori motive prin care să evite munca, dar şi sufletul de poet al românului - incompatibil, se ştie, cu orice efort fizic -, nu mai miră pe nimeni că trăim într-o ţară în care cea mai întâlnită ocupaţie este aceea de a căuta să nu faci nimic. Exemplele sunt peste tot în jur. De la simpli muncitori tolăniţi la umbra unor lucrări de construcţie ori reparaţie la funcţionari ferecaţi între uşile birourilor, bând cafele sau jucând Solitaire în spatele vrafurilor de dosare. Nu mai vorbim aici de clasa politică, al cărei jurământ de credinţă a fost acela de a nu mişca un deget pe toată perioada mandatelor Domniilor lor.

Nici în Craiova, lucrurile nu stau altfel. Lenea - sau, să fim indulgenţi, evitarea muncii - este îndeletnicire de căpătâi pentru olteni. Dacă stai să-i cauţi, prin instituţii, magazine ori pe şantiere, găseşti destui concetăţeni care se fac ca muncesc. Sau se străduiesc să câştige un ban nefăcând nimic. Şi putem exemplifica.

„Biroul“ din intersecţie

Strada Panait Moşoiu, colţ cu Lipscani - lângă sediul Bancpost Craiova. În fiecare dimineaţă, aglomeraţia este năucitoare. Trafic infern