Investitorii cu fler au descoperit că vinul vechi este un plasament care rămâne... rece la tulburările economice. Citiţi în numărul 15 al revistei „Forbes România“, de astăzi la chioşcuri, cum plăcerea de a savura un vin bun şi o investiţie de mii de euro merg mână-n mână. La 15 septembrie 2008, gigantul financiar Lehman Brothers îşi declara, oficial, falimentul, aducând mii de investitori pe culmile disperării.
La mai puţin de o săptămână de la eveniment, Hart Davis Hart - o casă de licitaţii din Chicago – încheia una dintre cele mai mari tranzacţii cu vinuri din istorie, vânzând câteva sute de sticle de vin la un preţ de aproape 11 milioane de dolari.
Printre achiziţiile de senzaţie se număra o ladă de Château Lafite din 1982, vândută în schimbul a 59.000 de dolari. Având în vedere că o ladă de vin poate avea până la 12 sticle, preţul minim plătit pentru o sticlă era ameţitor de mare: 5.000 de dolari.
Cumpărătorul nu era un miliardar excentric în căutare de lucruri scumpe şi nici un „connaisseur“ dispus să plătească oricât pentru a simţi buchetul unui vin vechi de peste 25 de ani.
Dimpotrivă, era un investitor versat, a cărui decizie nu avea nimic de-a face cu plăcerea vinului, ci cu simţul cifrelor. Iar aceste cifre, care au fost în ultimii zece ani de partea „licorii lui Bachus“, au trezit şi simţurile lui Marinel Burduja, prim-vicepreşedinte Raiffeisen Bank România, care are o colecţie de peste 8.500 de sticle de vin.
Bordeaux de... Segarcea
Despre licorile din pivniţă, bancherul vorbeşte aproape cu duioşia unui părinte: „Vinurile sunt ca nişte copii mici, trebuie să le asiguri un microclimat aparte şi să nu le deranjezi prea des, altfel le strici «creşterea»“.
Prin microclimat, Burduja înţelege o temperatură optimă, absenţa umezelii şi a luminii, precum şi un ung
