Sărbătoresc azi optsprezece ani, de când scriu şi public un articol zilnic. Mai bine zis, cel puţin un articol zilnic.
S-ar putea să fie optsprezece ani, trei luni şi două săptămâni ori chiar mai mult. Nu mai ţin minte exact ziua când a început nebunia asta. Tot ce ţin minte e că rubrica din România liberă se chema "Dus-întors" şi că subiectul de fiecare zi era pe atunci Ion Iliescu. Ziua ziaristului începea cu Ion Iliescu, la fel cum începe azi cu Traian Băsescu. În Gara de Nord încă se mai găsea un panou-reclamă uriaş pe care scria "Nici o zi fără peşte oceanic."
Regula dintâi a articolului de ziar e că şi cel mai bun articol durează numai o zi. Am scris şi publicat circa - Doamne, iartă-mă! - 3.000 de articole, a căror durată n-a fost decât prin excepţie mai mare de o zi. Cinstit vorbind, durata a jumătate din ele n-a fost mai mare de câteva minute, cât a însemnat cititul şi uitatul pe loc. Câteva sute din aceste articole, fiind povestiri ca toate povestirile, fie acestea şi foarte scurte, ca ale lui Borges, Cehov, Julio Cortazar şi Caragiale, au devenit cărţi.
De ce am scris eu 3.000 de articole şi de ce continui să le scriu? Pentru că n-am încotro. Nu fiindcă altfel n-aş avea din ce trăi, ci pentru că îmi place ceea ce fac. Nu-mi impune nimeni nici ce să scriu, nici cât şi nici cum. E un fel de a nu avea încotro, pentru care am optat şi pentru care îi mulţumesc soartei. Probabil că aceasta ar trebui să fie definiţia corectă a talentului: să nu ai încotro de plăcere. Nu plăcerea în sine de a scrie, ci plăcerea de a comunica liber. Să plăteşti când e de plătit doar pentru prostia ta şi pentru mediocritatea ta, nu pentru prostia colectivului de oameni ai muncii şi pentru mediocritatea mediului în care-ţi duci zilele.
Când i-am spus unui cardiolog că scriu un articol pe zi de optsprezece ani el mi-a zis că asta se
