Ne-apropiem de împlinirea profeţiei brucaniene şi, cu cât suntem mai aproape de termen, cu atât părem mai departe de sensul ei. Românii n-au deprins democraţia nici după 20 de ani, semn că la şcoala comunismului, analfabetismul a fost eradicat cu succes. Este, de altfel, tema uneia dintre cele patru legende care alcătuiesc cea dintâi parte a Amintirilor din epoca de aur, cel mai recent film al regizorului Cristian Mungiu.
Ar fi putut să fie încă un film despre comunism. Dar el nu mai are înverşunare, patimi, spaime, obsesii. E conceput cu detaşarea celui care a experimentat din plin tranziţia şi-a înţeles că naţia nu s-a deşteptat deloc peste noapte, dar a câştigat măcar dreptul de a râde mai liber. Filmul e, aşadar, tot despre noi în comunism, dar într-un fel mai relaxat, fără să alunece în manierism, fără să ne arate demonstrativ dramele, sărăcia, lumea gri, decrepitul. E scris cu drag, cu înţelegere, exploatând nostalgia majorităţii românilor care-au avut neşansa să-şi trăiască cea mai frumoasă vârstă în comunism. Dacă priviţi cu atenţie, pelicula chiar reproduce nuanţele primelor televizoare color de la noi. E o subtilă realizare prin care filmul reuşeşte să marcheze extraordinar paradoxul în care trăiam: atât de bine, frumos şi colorat… la televizor.
Dar cea mai mare calitate a filmului mi s-a părut alegerea actorilor. Cei cinci regizori care contribuie la unitatea remarcabilă a peliculei n-au căutat interpreţi de roluri, ci feţe, mutre, moace, figuri. E fascinant să vezi în chipurile adunate la şedinţele de partid, de comitet sau de instrucţie, mutre amprentate atât de veridic de tâmpenia comunistă. Mungiu şi colegii săi nu-i pun pe actori să demonstreze ce artişti grozavi sunt ei, ci să cadreze cu amintirile, cu epoca, să semene cât mai mult cu însuşi tovarăşul Ceauşescu! Delirul e total, umorul pe măsură.
Dintre cele patru legende developa
