Să fie oare un efect al epuizării „echinoxismului“ sau doar al nevoii sale de canonizare faptul că, în ultimii ani, au început să apară tot mai multe sinteze ale insider-ilor dedicate respectivei şcoli clujene? De la naşterea revistei şi a Cenaclului Echinox, în 1968, au trecut patru decenii, iar volumelor semnate de Petru Poantă şi Nicolae Oprea (2003) li s-a adăugat imaturul Dicţionar Echinox, coordonat de Horea Poenar, şi, la recenta aniversară, un tom „de autoritate“ al lui Ion Pop, lider al grupării cu începere din 1969. Ovidiu Pecican a remarcat deja caracterul muzical, de „cor“ wagnerian pe care-l sugerează prezenţa celor 52 de „voci“ poetice dispuse după anul naşterii...

Pe de altă parte, în cele mai consistente cronici apărute până acum, Al. Cistelecan şi Andrei Terian au exprimat rezerve legitime cu privire la neierarhizarea explicită a „vocilor“ în speţă şi au atras atenţia asupra ineficienţei pragmatice a demersului. E adevărat că o selectivitate strictă şi o ierarhizare „oficial㓠n-ar fi corespuns „politeţii“ nobile a autorului. Căci, după cum singur afirmă în Prefaţă, „de-a lungul anilor, cei care au îndrumat cercul echinoxist nu s-au avântat nici ei pe terenul manifestelor limitativ angajante, înregistrând doar mişcările vizibile sau bănuite de pe harta lirică a poeziei“.

Mentor necontestat al echinoxiştilor, Ion Pop nu e un critic discriminativ de tip maiorescian, ci un spirit integrator, perpessician, care şi în studiile despre avangardă tinde să privilegieze elementele de continuitate lirică, nu rupturile cu tradiţia. Ierarhizări există cu siguranţă în acest volum, dar ele sunt slabe, implicite. Iar faptul că valorile echinoxismului nu au fost scoase totdeauna în prim-plan - prin numărul de pagini acordate sau altcumva – îşi are justificarea lui: 1) criticul şi-a propus să ofere o panoramă retrospectivă cât mai cuprinzătoare a formul