Generalul în rezervă Otto Breuer, adjunct al lucrărilor Canalului Dunăre-Marea Neagră din 1976-1984, povesteşte cum a ajuns să vândă arme în Maroc prin oameni din MApN. Sursa: Arhiva EVZ
1 /.
După ce a privit Canalul Dunăre Marea Neagră de la pupitrul de comandă, Otto Breuer priveşte acum lumea, la 84 de ani, de la primul etaj al unei case de pe Calea Dorobanţi. Cele câteva camere cochete, mobilate auster, nu reprezintă locuinţa sa, ci sediul firmei Braco Engineering, una dintre cele trei firme în care este acţionar.
Discreţia absolută cu care fostul director adjunct de la Canal a ales să se înconjoare merge până acolo încât societatea nu are nici măcar o firmă la intrare. Tipic pentru bătrânul general în rezervă, care a supravieţuit atât tranziţiei, cât şi comunismului, ferindu-se cât s-a putut de publicitate: fără interviuri, fără viaţă mondenă, dar cu multe şi importante conexiuni în cercurile care contează.
Otto Breuer susţine că, deşi a coordonat timp de opt ani lucrările la Canalul Dunăre-Marea Neagră, acest lucru nu i-a adus niciun ban în cont. Insistă pe ideea că „Magistrala albastră”, a cărei construcţie a început în 1975, nu are nicio legătură cu primul canal, cel din anii ’50, care fusese gândit de Gheorghe Gheorghiu-Dej ca un lagăr de exterminare pentru disidenţii anticomunişti.
„Ceauşescu a fost solicitat de Europa de Vest să facă acest canal. A primit şi 250 de milioane de dolari finanţare de la Banca Mondială”, povesteşte mândru Breuer. Devine însă foarte nervos dacă aduci în discuţie ideea că şi noul Canal a fost folosit ca loc de muncă forţată pentru indezirabilii din sistem: „Cine vrea să se sustragă sau să arate cât e el de Tarzan este un fanfaron, pentru că acolo toată lumea a muncit. Nu se poate spune: domne, eu am făcut Canalul. Acolo toată lumea şi-a adus o constribuţie, cât a putut. Dar
