Pleşiţă intră în mormânt învăluit în secretele sale murdare şi fără să-şi recunoască păcatele de moarte. A coborât la cele veşnice gen. lt. (r) Nicolae Pleşiţă. S-a stins din viaţă unul dintre marii torţionari ai regimului comunist. Împlinise 80 de ani în 16 aprilie. La funeralii a participat şi un pluton de securişti de rang înalt, în frunte cu gen. col. (r) Iulian Vlad, ultimul şef al Departamentului Securităţii Statului (DSS). Deasupra ceremoniei nu se vor fi auzit cu siguranţă trâmbiţele îngereşti. Va fi sunat însă stingerea, prin dedesubturi adânci, vreo trompetă prin care i s-a ordonat lui Pleşiţă trecerea definitivă în rezerva somnului de veci.
Am scris numai în ultimii ani o duzină de analize, comentarii sau editoriale despre Nicolae Pleşiţă. M-am specializat, cum ar veni, în călăi. Am scris, sub povara neputinţei şi cu o hărnicie niţel cam stupidă, despre un personaj foarte experimentat în bagatelizarea crimei şi în înjosirea bunului simţ colectiv. Citez dintr-un asemenea text: „Cazul Pleşiţă ilustrează un foarte dureros oximoron al tranziţiei româneşti: Pleşiţă reprezintă democraţia Securităţii, umanismul torţionarilor, aberaţia disidenţei, binele răului“. Am comentat apariţiile sale televizate cu o stupefacţie care nu mi-a trecut nici astăzi: „Rumen la faţă, jovial, retras la ţară, cu o pensie rezonabilă, Pleşiţă joacă rolul bunicului care spune poveşti de adormit nepoţii.
Nu e nimic altceva decât banalitatea răului – sintagmă pronunţată prima oară în 1961 de Hannah Arendt, în timp ce asista la procesul lui Adolf Eichman: era vorba tot de un bătrânel aparent cumsecade, despre care nu ai fi bănuit la prima vedere că are pe conştiinţă milioane de crime împotriva umanităţii“. Îmi retrag, de teamă să nu care cumva să se împlinească, o asemuire a lui Pleşiţă cu „un zombi guraliv şi excentric“. Nu cred să fi văzut şi auzit un criminal