Lipsa de substanţă şi de charismă, iată, în mod paradoxal, atuurile unui candidat extrem de dezirabil pentru un spectru destul de larg de politicieni, grupuri de afaceri şi alegători deranjaţi de modelul de preşedinţie, agitat şi intruziv, promovat de Traian Băsescu.
După înfrângerea umilitoare în faţa lui Traian Băsescu la alegerile pentru Primăria Generală a Capitalei din 2004, Mircea Geoană era considerat de mulţi un personaj politic expirat. Cu toate acestea, sfidând principiile de bază ale gravitaţiei politice, după mai puţin de un an el devenea preşedintele PSD, într-o competiţie internă în care îl învingea pe Ion Iliescu, fondatorul partidului. L-au sprijinit, atunci, atât cei care vedeau în el un vârf de lance al reformării PSD, precum membrii aşa-numitului grup de la Cluj, cât şi o masă eterogenă dar consistentă din punct de vedere numeric, coagulată în jurul liderilor din teritoriu, celebrii baroni locali, care doreau să se elibereze de disconfortul şi apăsarea unui regim cu un centru puternic şi autoritar, impus de tandemul IliescuNăstase. Foarte repede, iluziile iniţiale nutrite de Ioan Rus, Vasile Dâncu, Vasile Puşcaş et co. aveau să se spulbere. Departe de a deveni promotorul reformei în PSD, Mircea Geoană a ales să se poziţioneze drept un lider de compromis acceptabil pentru principalele grupări din partid aflate în competiţie. O strategie câştigătoare într-un context în care niciuna dintre tabere nu avea forţa necesară să se impună în faţa celeilalte. Care a funcţionat şi în timpul confruntării ulterioare cu Sorin Oprescu, un candidat evident mai charismatic, la congresul PSD din decembrie 2006.
Formula de succes utilizată de Mircea Geoană până acum are la bază regula: deranjează cât mai puţin. Ea se potriveşte perfect modelului de guvernare internă de partid de tip feudal impus de seniori politici ca Marian Vanghelie, Radu Maz
