Plouă în Piracanga. Plouă torenţial, atât de tare încât sunetul ploii acoperă sunetul valurilor. După un septembrie secetos şi cald, luna octombrie a venit cu duşul pe care toţi copacii, florile, legumele şi fructele din Piracanga îl aşteptau cu frunzele verzi, un pic întristate de atâta sete. Miroase diferit. Arată diferit. Se aude diferit. Aerul circulă altfel prin atmosfera spălată de ploaie. Nu se mai aud păsările. Şi nici greierii. Şi nici şopârlele cele veşnic prezente în viaţa noastră nu şi-au mai arătat căpşoarele şi cozile lungi.
Stau cu toţii - păsări, greieri şi şopârle-, cuminţi în culcuşurile lor, şi nu e prima dată când mă întreb unde dorm păsările şi greierii şi şopârlele atunci când plouă atât de tare şi când e imposibil să te fereşti de stropi. Cred că pentru ele ploaia e de fiecare dată o binecuvântare.
Sau, mai corect, cred că ploaia pur şi simplu ESTE. Fără etichete, fără judecăţi de valoare şi analize făcute cu creierul. ESTE ploaie, la fel cum ESTE soare, la fel cum ESTE vânt sau nisip.
Păsările, greierii şi şopârlele nu au o problemă în a decide ce e bun şi ce e rău, ce e frumos şi ce e urât. Pur şi simplu, iau lucrurile aşa cum sunt. Ca pe un dat. Ca parte din viaţa, din Creaţie, din mersul şi din respiraţia Pământului...
Iar noi, oamenii, noi ce facem când plouă? În pantaloni lungi şi în hanorac, cu şosete în picioare, mă aşez mai bine în hamac, învelită cu o pătură subţire, şi-mi petrec ploaia citind, scriind, povestind cu Florian şi mângâind burtoiul în care o fiinţă se mişcă întruna.
Mulţumesc pentru ploaie - tot ce am plantat în ultima vreme avea nevoie mare de o baie de la Dumnezeu-, şi apoi o rog să se mai şi oprească. Dependenţa mea de soare îşi cere drepturile, cu ochi somnoroşi şi aşezând mai bine pătura în jurul corpului...
* Alte poveşti din Brazili
