Un amestec bine proporţionat de calcul şi spontaneitate iată secretul succesului lui Traian Băsescu. Un exemplu am avut de curând: anunţul oficial, amânat îndelung, al candidaturii sale făcut într-o comună din Banat, printre cetăţeni, în absenţa bonzilor PD-L, ca răspuns nedeliberat la provocarea unui localnic a apărut în contrast profund avantajos cu lansarea candidaturii principalului său rival, Mircea Geoană. Aceasta din urmă a fost una grandilocventă de partid, în aclamaţiile a mii de militanţi, într-o mare de steaguri roşii (cu o rea conotaţie, încă, în România), cu discursuri previzibile şi atitudini ţepene.
Că Băsescu îşi dorea de mai mult timp o lansare în mijlocul oamenilor e perfect plauzibil. Dar e la fel de adevărat că ocazia bună s-a ivit a doua zi după lansarea lui Geoană la Romaero. S-a hotărât brusc şi, spre surpriza autentică a celor din PD-L, a improvizat strălucit.
Numeroşii inamici ai lui Traian Băsescu au tendinţa să-l vadă ca pe încarnarea preferenţială a Diavolului sau măcar a fiului său cel mai mare. Ei par să creadă că Băsescu, de-a lungul timpului, şi-a plănuit până în detalii toţi paşii, urzind acţiuni malefice. Prin repetiţie, diabolizarea preşedintelui a generat anumite mituri populare. Spre pildă, se crede că Băsescu l-a scos pe Stolojan din cursa prezidenţială în 2004. Or, mărturiile arată că totul a fost un accident Stolojan avea o cădere fizică şi nervoasă de care însă Băsescu, cu celebrul său plânset spontan, a ştiut să profite.
Lui Băsescu i s-a lipit eticheta, greu de desprins, de a fi un conflictual care a distrus toate combinaţiile politice în care a intrat, numai pentru a obţine putere personală.
S-a mers chiar atât de departe încât a fost comparat cu Lukaşenko, cu Chavez, ba recent (de Adrian Năstase), cu Stalin! Fireşte, Băsescu nu are un temperament paşnic. Accesele sale colerice, limbaj
