Criza stângii europene este, de fapt, criza unei direcţii din conştiinţa şi practica politică a continentului. O direcţie ce îşi reclamă originile din Asociaţia Internaţională a Muncitorilor (Internaţionala I), fondată de Marx şi alţi doctrinari / militanţi anticapitalişti, ori chiar din curentele mai vechi, unele premoderne, ale socialismului utopic, anarhismului etc. (vezi Albert S. Lindemann, A History of European Socialism, Yale University Press, 1983; Shari Berman, The Primcay of Politics: Social Democracy and the Making of Europes Twentieth Century, Cambridge University Press, 2006).
Demarxizarea social-democraţiei vestice, mai ales în anii 60, nu a însemnat însă renunţarea la un număr de dogme economice şi sociale de sorginte pronunţat etatistă, precum şi la vetusta mefienţă în raport cu iniţiativa privată, rolul pieţei şi necesitatea limitării guvernământului. Mai mult decât atât, partizanii stângii socialiste din Vest nu au interiorizat de o manieră responsabilă lecţiile a ceea ce regretatul gânditor maghiar Ferenc Fehér a numit bestiarium-ul socialismului real.
Alegerile din Germania, desfăşurate cu doar câteva săptămâni înaintea aniversării a două decenii de la căderea Zidului Ruşinii, au provocat cea mai puternică înfrângere a social-democraţilor din acea ţară din ultimii 60 de ani. Să nu uităm că SPD semnase, cu doar doi ani înainte de ceea ce s-a numit Die zaertliche Revolution (revoluţia tandră) din fosta RDG, un protocol de colaborare ideologică cu partidul lui Honecker şi Mielke (şeful Stasi). Este simptomatic şi declinul prin care trece Partidul Socialist Francez. Stânga italiană este fragmentată, descumpănită şi incapabilă să ofere o alternativă viabilă la stilul şi strategiile lui Silvio Berlusconi şi Gianfranco Fini (deşi există divergenţe semnificative între aceştia). În Portugalia, PSD este de fapt un partid de centru cu încli