Sindicatele au intrat într-o perioadă a grevelor cu zeci şi sute de mii de participanţi şi ameninţă cu acţiuni de protest pe termen nelimitat, în timp ce guvernanţii încearcă să se distanţeze de situaţia de fapt a economiei, care continuă să coboare pe tobogan.

Sindicatele din sectorul bugetar protestează împotriva unei stări de fapt, şi nu pentru că au revendicări negociabile. Poziţiile sunt tranşante: fără Legea unică a salarizării, fără concedieri, fără reducerea de venituri în urma celor 10 zile de concediu neplătite pe care le doreşte guvernul. Legea salarizării unice nu place şi gata, din interes şi frustrare. Cu toate că nu vor exista diminuări de salarii, toţi sindicaliştii se sperie că veniturile lor vor scădea. În bună măsură, această neîncredere rezultă din incapacitatea guvernului de a prezenta un mesaj credibil şi de a negocia eficient în perioada de pregătire a legii. Primul reproş al sindicatelor din sectorul public la adresa guvernului este că nu a negociat suficient cu ei, că nu a mizat pe obţinerea consensului social, atunci când tocmai acest consens este esenţial.

Corectă în fond, această observaţie arată nu numai neîncrederea cu care este privit guvernul – indiferent de componenţa lui –, dar şi o problemă intersindicală. Greva de început de octombrie este în bună măsură o încercare a unor lideri din linia a doua, care conduc federaţii sindicale - Nistor, Marica, Izvoranu etc. –, de a contesta hegemonia marilor lideri confederali – Costin, Hossu, Petcu – aflaţi în frunte de ani de zile şi care sunt cumva contestaţi pentru compromisul la care sunt dispuşi să ajungă cu guvernul. De alfel, faptul că confederaţiile organizează o altă grevă după cea a „alianţei bugetarilor“, punând o altă miză în joc – cea a salariului minim pe economie –, arată că există o divergenţă la nivel de lideri, dincolo de disfuncţia de negociere a guvernului, ca