(Înainte de a pleca de la Cotidianul voiam să fac o istorie orală a Europei Libere, cu voci, personaje şi întîmplări, mai mult din nostagie decît la gîndul că au trecut 60 de ani de la înfiinţarea acestui post de radio. Nu voiam să fie istoria mea despre Europa Liberă, ci a posesorilor vocilor pe care le-am auzit la Europa liberă, atîtea cîte mai sînt. Nu mi-am permis să reiau tratativele pentru această istorie orală, doar ca să o plantez la mine pe blog. Aşa că mă limitez, pentru început, la nişte poveşti personale despre acest post de radio.)

În vara lui 1993 îmi mergea prost cu banii. Îmi dădusem demisia de la „Cotidianul”. „România literară” îşi încetase apariţia, nu se ştia pentru cît timp, dar Hanibal Stănciulescu căruia îi fătase căţeaua vreo şapte metişi de şoricar – ea – cu un el pekinez pe care nu l-am cunoscut m-a invitat să-mi aleg unul. Cînd a auzit că voiam să aduc un cîine în casă, Daniela, soţia mea, mi-a sugerat să mă abţin, şi ca doctoriţă, dar şi cu observaţia că numai asta ne lipsea în apartamentul nostru de două camere în care creşteam doi copii. După vreo săptămînă mergem în vizită la Hanibali, care stăteau la vreo cîteva staţii de troleibuz de noi, tot în Drumul Taberei, dar mai în profunzime. O ţuică, o bîrfă, o măslină şi pe covor printre noi, patru căţei – trei îi dăduseră – care umblau cu coada pe sus de colo, colo. Unul dintre ei, mai mărişor, dădea cu capul într-o uşă, de parcă ar fi vrut s-o deschidă, apoi obosit, se aşează la picioarele Danielei. Ea îl ia în braţe. El de bucurie sau mai curînd de frică face pipi pe ea. Rezolvă doamnele inconvenientul cu nişte şerveţele, dar Daniela nu mai lasă căţelul din braţe. Cînd să plecăm căţelul începuse să se simtă bine în braţele ei, iar ei nu-i mai venea să-l pună jos. Aşa că l-am luat acasă, cu troleibuzul. Cînd ajungem, sună telefonul. Am lăsat-o pe Daniela să răspundă. La zece noa