“La 6 saptamâni m-ati luat la voi! M-am jucat mult cu copii si eram foarte fericit alaturi de voi. Cum trecea timpul, nevoia de miscare crestea si cu ea odata si nevoia de hrana. Copii nu se mai jucau cu mine, iar daca încercam sa-i provoc la joaca, ma mai si loveau… Dar într-o zi, m-au urcat în masina, eu eram asa bucuros ca în sfârsit dupa luni de zile am sa mai vad si altceva… Undeva, pe marginea drumului ne-am oprit si mi-au aruncat mingea… Am alergat fericit dupa ea, dar când m-am întors, voi nu mai erati nicaieri … Foarte speriat va cautam alergând printre masini, unii ma claxonau, altii accelerau si mai tare. Am vrut sa alerg la marginea drumului pentru ca îmi era foarte frica, dar dintr-o data am simtit o puternica lovitura si nu am mai reusit sa ma ridic. Cu mare greutate m-am târât pâna la marginea drumului… V-am strigat…, as fi vrut sa merg dupa voi, dar nu mai puteam… în jurul meu era numai sânge!… Era întuneric… frig…s i-mi era foarte frica… Mingea înca nu o lasam… eram sigur ca o sa va întoarceti dupa mine! Degeaba! Gemeam! Nimeni nu ma baga în seama… Dupa multe ore de chin si durere, s-a oprit cineva lânga mine… Fara sa-l deranjeze noroiul si sângele, m-a luat în brate si m-a asezat în masina… Un barbat alb ne-a întâmpinat când ne-am oprit, dar când m-a vazut doar a dat din cap fara sperante… Noul stapân care ma cunostea doar de 15 minute, plângând m-a strâns la piept… doar atunci am lasat mingea ca sa-i ling mâna… în semn ca-i MULtUMESC… apoi am adormit… ultimul lucru ce am auzit era plânsetul STaPÂNULUI… Acum nu-mi mai este frica… nici frig… si nimic nu ma mai doare… Oare?… daca nu rodeam papucii când eram micut si… nu mâncam asa de mult… poate mai traiam…”

Nu am putut sa nu fac public si în ziar, aceasta poveste! Am încercat sa patrund pe moment în sufletul bietului catel. Mi s-a parut groaznic ce trebuie sa simta un biet catelus, l