Pasiunea pentru Bucureşti vine din milă. Este mila pentru un bolnav, pentru un răstignit pe care îl iubim de mult. Putem înţelege mai bine de ce bucureştenii iubesc câinii vagabonzi. Oraşul însuşi este tot atât de persecutat, de neglijat, ca aceste vietăţi cu care omul simplu se identifică.
Nu vreau să vorbesc despre oroarea Bucureştilor actuali, despre greşelile şi crimele care continuă să agreseze mult încercatul nostru oraş. Cert, Bucureştii nu sunt o mare destinaţie turistică. Dar străinii care poposesc aici au tendinţa să întârzie, chiar să se stabilească, în mult primejdioasa noastră urbe, iau riscul să-şi ducă viaţa în imensa aglomeraţie care poate oricând să fie distrusă de un seism. Să fie oare numai pentru că oraşul nostru este o mare capitală a dragostei? Nu numai a celei venale, dar şi a sentimentelor delicate, a voluptăţilor neîntrecute. Femeile sunt principalul atu al urbei noastre. Explicaţia convine în mare măsură, dar nu poate fi singura. Bucureştii, aşa cum indică şi numele, sunt la plural. Chiar ansamblurile organizate, splendide, cum este Lotul Ioanid sau Parcul Filipescu, sunt de o eterogenitate dezarmantă. Fiecare casă e altfel. Apoi, în Bucureşti treci cu uşurinţă dintr-un timp istoric în altul, de la luxul parvenit contemporan la ansamblul socialist, de la megalomania Bulevardului Unirii la umilele resturi ale unor cartiere burgheze de altădată, iar în curţile din spatele blocurilor, înconjurate de lăzi de gunoi şi de cupluri canine copulânde, se înalţă, renovată şi superbă, câte o mănăstire. Cine nu are paseismul uşor pervers de-a iubi pluralul bucureştean nu poate aprecia acest haos. Dimpotrivă, un rău cumplit îl poate năpădi.
Bucureştii sunt un oraş al cărui farmec provine dintr-un mister. Mult mai straniu, mai greu de perceput ca Misterele Parisului: nu răul care se săvârşeşte în el, nu crima, nu complicitatea dintre cei c
