Anul 1989 a marcat o escaladare nemaiîntâlnită a tensiunilor între două state comuniste, România şi Ungaria. Dacă în 1988 maghiarii şi românii se certau pe tema Transilvaniei la nivel de istorici, în 1989 oficialii unguri declarau că nu NATO, ci România este duşmanul lor. Tensiunile dintre cele două ţări s-au agravat accelerat, cu contribuţia politicienilor din ambele tabere. Ungaria acuza România de genocid cultural împotriva minorităţii maghiare, iar comuniştii români îi acuzau pe unguri că vor să fure Transilvania şi că distrug socialismul.

URSS, care de obicei era în postura de arbitru în disputele dintre ţările pactului de la Varşovia, nu a intervenit, dar a sprijinit, discret, partea maghiară.

Pe parcursul anului 1988, grănicerii unguri au început să nu mai returneze cetăţenii maghiari care treceau ilegal graniţa, mai ales dacă erau de etnie maghiară, pentru că îi considerau persecutaţi.

Acuzele aduse de Budapesta, că “sistematizarea” lui Ceauşescu urmăreşte distrugerea comunităţilor maghiare din Transilvania s-au înmulţit, culminând cu solicitarea de către unguri, în februarie 1989, a unei anchete oficiale a Organizaţiei Naţiunilor Unite, pentru încălcarea drepturilor minorităţii maghiare.

A urmat reînhumarea lui Imre Nagy, conducătorul revoluţiei maghiare din 1956 care a prilejuit o uriaşă manifestaţie la Budapesta, la care au participat inclusiv reprezentanţi ai exilului românesc. Aceştia, împreună cumai mulţi intelectuali maghiari au dat “Declaraţia de la Budapesta”, document care propunea ca Transilvania să devină “spaţiu de complementaritate” unde se impunea garantarea dreptului de “reprezentare politică autonomă”.

Totodată, era condamnat regimul comunist pentru că încălca drepturile omului şi pe cele ale minorităţii maghiare, în special prin “asimilare forţată”. Bucureştiul a văzut în