„Aversiunea românului de a accepta că nu le ştie pe toate este pe atât de vizibilă pe cât este de nocivă în mediul profesional”.
Suntem în prag de alegeri, guvernul e şubred, criza ne înconjoară. O vulnerabilitate majoră a României nu constă însă în nici unul dintre aceşti factori externi, ci mai degrabă dintr-unul care ne aparţine exclusiv: o incapacitate profundă şi malignă, colectivă, de a spune „nu ştiu”.
Miticismele anilor ’90 sunt legendare. Ne place chiar băşcalia reminiscentă la adresa ignoranţilor indignaţi din cele clipuri. Unul era siderat de lipsa oxigenului din aer, altul de piaţa Rasdaq, altul cine ştie de ce.
La prima vedere, am evoluat ceva de atunci. Miticismele nu mai ocupă la fel de multe ore de program, avem motiv să credem că ne-am cuminţit şi că ne acceptăm limitele propriei ignoranţe.
Nu este aşa. Suntem la fel de trufaşi şi plini de verdicte, la fel de generoşi cu propriile opinii ca odinioară, deşi nu suntem deloc mai documentaţi.
Acest lucru se vede cu ochiul liber din farsele care par să populeze matinalele radio de succes, în care câte o profesoară cu pretenţii răspunde răspicat că duşmanul lui Mihai Viteazul la Călugăreni nu a fost nimeni altul decât Yasser Arafat, sau că marele autor Ioan Vântură-Ţară a scris povestea „Punguţa cu două sute de euro”.
Din păcate, cancerul e mult mai adânc decât atât. Aversiunea românului de a accepta că nu le ştie pe toate este pe atât de vizibilă pe cât este de nocivă în mediul profesional. În presă, de pildă, avem jurnalişti care în loc să plece de la premisa că nu ştiu nimic şi trebuie să afle cât mai mult, scriu ca şi cum ştiu tot şi nu au de aflat nimic - nici chiar faptele despre care îşi exprimă părerea când nu ar trebui să o facă. În alte domenii, aceeaşi tendinţă rezultă în absenţa deschiderii către colaborare, în efor
