Liniştiţi pe terasă: eu gătesc pao de quejo (pâine de brânză, în traducere), o specialitate braziliană cu pastă de ton şi salată verde, plus prăjitură cu cacao. Florian se dă pe net, proaspăt întors de la muncă. Marguerita, draga noastră vecină din Ecuador, care e profesoară la şcoala din Piracanga, îşi verifică mailurile la noi acasă, pentru că la ea nu prea merge bine conexiunea.

Şi prin ploaia de afară vedem venind pe cărare, către casa noastră, două femei şi un bărbat. Figuri noi, în pelerine de ploaie albe.

„Marguerita, îi cunoşti?“, întreabă Florian. Marguerita zice nu şi Florian se gândeşte că or fi unii veniţi cu vreo campanie de vaccinare, că prea arată toţi a doctori…

Şi când colo, ce să vezi? Ne dau „bună ziua“, ne întreabă dacă pot sta cu noi un pic şi aşa aflăm că sunt trei olandezi mutaţi în Brazilia, în căutarea unei comunităţi eco - un loc liniştit şi departe de nebunia oraşelor -, în care să se mute şi să trăiască simplu şi fără poluare.

Fără maşini, fără televizor, fără beton şi fără stres şi… fără toate cele la care am renunţat şi noi, din nevoia de a trăi o altfel de realitate.

Povestim un pic, ne spun că şi ei, ca şi noi, au aflat de Piracanga de pe internet şi au venit să vadă cum e locul ăsta în carne, oase, nisip, Ocean şi junglă.

Că dau o tură pe la toate casele şi prin tot domeniul şi apoi vor merge poate şi în alte locuri, şi în alte comunităţi. Foarte frumos.

Suntem tot mai mulţi, din toată lumea! Şi visez la ziua în care toată lumea va trăi aşa, ca unul, simţind la fel şi creând conştient o altfel de realitate.

* Alte poveşti din Brazilia puteţi citi şi pe blogul Laurei şi al lui Florian Câmpean, viataprinbalonulroz.blogspot.com.