În piesele istorice, distribuţia se termină cu halebardieri, servitori şi oameni din popor. Numele figuranţilor nu apare niciodată pe afişe. L-am cunoscut, la Teatrul din Galaţi, pe unul dintre figuranţii-pensionari ai Naţionalului bucureştean. Aici, în provincie, el primea nişte roluri mici, totuşi roluri. Există aşadar ierarhii şi în lumea celor care nu contează. Un nimeni la Opera Garnier din Paris e cineva faţă de un nimeni de la Opera din Bucureşti.

Am făcut şi eu, în studenţie, figuraţie într-un film cu soldăţime. Am cunoscut persoane care făceau figuraţie de o viaţă şi care se purtau cu noi, cei pasageri în meserie, ca mari celebrităţi. Nouă, celor care n-aveam şanse de a mai ciupi nişte bani şi în alte filme, ne vorbeau de sus, fapt care ne coaliza. Un timp, am aparţinut unui grup de revoltaţi care voiau să-i alunge de pe platouri pe senatorii de drept ai anonimatului plătit.

După 1990, meseriile liberale de urlători şi de aplaudatori cu contract au devenit foarte căutate de şomeri şi de vârstnicii cu pensii mici.

Mulţi le frecventează şi fiindcă în echipele de urlători electorali şi de aplaudatori, de la emisiunile de divertisment, se stabilesc prietenii. Altfel spus, au cu cine socializa, şi nu oricum, ci având ca subiect fertil chiar condiţia lor de lucrători cu palmele şi cu gâtlejul.

Puţini ştiu că grupurile de strigători, care susţin, în emisiunile electorale cu public, un partid sau un candidat, nu-s decât prin excepţie membri ai acelui partid ori ai partidului care trimite candidatul în televiziune.

De regulă, grupul îmbracă tricourile roşii sau portocalii chiar în seara cu pricina, fiindu-le indiferentă orientarea politică a insului care trebuie susţinut cu gălăgia.

Stând de câteva ori în preajma unor astfel de echipe de urlători bine antrenaţi şi atent dirijaţi de un şef-urlător, m-