Dupa decenii de amorteala Romania a coborat in strada, lasand deoparte pretentia ca ar lucra. Nu ca nu s-ar munci in Romania. In pofida atator contestari ale realitatii muncii la noi, emise la o cafea, intr-o conversatie de circumstanta sau cu un dispret superior si, pasamite, dezinteresat, se munceste in draci in Romania. Ca rezultatele nu sunt pe masura este o cu totul alta problema. Management de natarai, capitalisti de carton, mafioti de diverse calibre, la un capat; iar la celalalt, politici ale resurselor umane care presupun angajarea cu pile, pe baze de rudenie si prietenie, sau concedierea oportuna, de catre patroni care incearca sa dribleze plata partilor sociale si a taxelor pentru angajati, preferandu-i sclavi la negru. Se merge la serviciu pana si prin locatii unde nu se clinteste nici frunza – fiindca ele servesc, de fapt, de fatada spalarii banilor – sau se ofera ceea ce ori nu intereseaza piata, ori nu poate fi absorbit de consumatori din cauza preturilor.
Este adevarat, asa stau lucrurile deseori pe la noi. Nu este de mirare ca se creeaza impresia de harababura fara de capatai. Dar cei care tasnesc zilnic dintr-un loc intr-altul, cei care nu consimt sa se lase alungati din tara si nici nu pot trai dintr-un singur salariu, mai mult un bacsis sporadic si modest, umilitor, ei bine, acestia lucreaza, de multe ori, pe rupte. Fireste, daca trecem cu vederea weekendurile, nu intotdeauna, si sarbatorile legale, exceptia vizibila ramane ziua de 5 octombrie 2009.
Nu toata lumea a abandonat ocupatia cotidiana, ci doar cateva categorii de angajati "la stat". Sectorul public a lasat, in fine, deoparte, sapa si lopata, echerul si compasul, creta si buretele, roba si toga, ma rog, insemnele tipului de activitate specifice, pentru a-si exprima nemultumirea fata de prezent si de perspective si speranta (neintemeiata) de mai bine. Nu, nu este o g
