The Good German e un film ciudat. A fost realizat de Steven Soderbergh în 2006, prezentat la Festivalul de la Berlin, dar „cariera“ lui s-a cam oprit acolo. Adevărul e că este mai mult o idee foarte bună, bine executată tehnic, dar fără vervă. Tarantino (care vede tot) l-a văzut cu siguranţă, întrebarea fiind: l-a influenţat, oare, pentru al său „Ticăloşi fără glorie“? „Ticăloşi...“ este cel mai mare succes al său în România, a fost văzut şi de oameni care n-au văzut în viaţa lor un film de Tarantino, în timp ce „Germanul...“ lui Soderbergh mai poate fi văzut – iată – doar pe un canal TV plătitor...
Povestea e o reciclare a uneia mai vechi – aceea din „A Foreign Affair“ al lui Billy Wilder (1948), unde nişte ofiţeri şi oficiali americani fac cunoştiinţă cu viaţa şi piaţa neagră a Berlinului imediat după război. Marlene apărea în chip de vampă veninoasă, cânta cu vocea ei gravă câteva piese devenite celebre (inclusiv „Black Market“), iar restul poveştii nu mai conta. Soderbergh face un lucru inedit: „fură“ atmosfera de acolo (tot în alb-negru) şi, mai ales, filmează (el însuşi, sub pseudonimul „Peter Andrews“) cu o cameră vintage din acea epocă.
Ca şi cum Wilder ar fi regizat, în acelaşi timp, două variante ale aceleiaşi poveşti! OK, Soderbergh nu e Wilder, să zicem: Wilder îşi lasă un asistent să filmeze o poveste uşor diferită folosindu-se de cameră, de peliculă şi de câteva duble căzute la montaj din filmul lui. Asta se numeşte postmodernism. Diferenţa e că, atunci când o face Soderbergh, se cheamă „experiment“; atunci când o face Tarantino, se cheamă „hit“.
Cate Blanchett – care preia rolul jucat de Marlene acum 50 de ani – este cea mai „transformistă“ actriţă de astăzi (cu excepţia lui Meryl Streep), iar felul cum alunecă în pielea, unsă cu toate alifiile, a unei femei periculoase din Berlinul postbelic este floare la ur
