Minunea de la Munchen a rezultat din atracţia contrariilor: Bayern şi Juve
Adevărurile contrariante sînt nesuferite. Nu plac, pentru că nu au randament spectacular imediat. În fotbal, asta înseamnă că un meci se poate încheia fără gol şi poate fi, în acelaşi timp, un spectacol de superclasă. Deschid discuţia spre a vă semnala Bayern-Juventus 0-0, pe 30 septembrie, la Munchen, cel mai frumos meci pe care l-am văzut de la meciurile în care Real obişnuia să înscrie o dată la 15-20 de minute.
De ce a fost acest 0-0 un meci de superclasă? Pentru că a rezultat. Mai precis pentru că a fost un rezultat. Pentru că scorul a fost consecinţa directă a fotbalului, iar fotbalul a fost pur, şi în partea jucată de Bayern, şi în partea de-jucată de Juve.
Atît fotbal în 90 de minute, 22 de jucători şi 90 de metri se arată rar şi sînt încă mai rar înţelese. Pentru că secretul meciurilor de mare calitate şi rezultat nul e ştiinţa reflexă cu care joacă echipele. În aceste condiţii, cusătura devine invizibilă şi lumea rămîne cu impresia că ambele echipe joacă “normal”. Dar totul e anormal, în asemenea jocuri fără departajare. Astfel, e anormal să poţi ataca în seriile inepuziabile pe care le-a lansat Bayern şi e anormal să te poţi apăra cu ermetismul lui Juventus. Greşeala e omenească. Lipsa de eroare e neomenească şi, în cazul fotbalului, semnalează un meci ieşit din comun.
Partea umană a acestui gen rar de jocuri e, adesea, absentă. Marele 0-0 de la Munchen a fost o excepţie strălucită. Deasupra adversarului şi deasupra propriei echipe, Frank Ribery a făcut un meci fenomenal. Nu e clar ce a jucat Ribery, dar e clar că ar fi putut juca singur cu Juventrus şi rezultatul ar fi rămas acelaşi. Ribery nu e orbitor pe linia pirotehnică Messi. E inepuizabil şi covîrşitor ca un copil care-şi ţine singur familia. Munceşte ziua şi scrie noaptea romane cu care ia Nobelul.
