Ţi s-a întâmplat vreodată să fii pe trecerea de pietoni şi să-ţi şteargă manşeta pardesiului şi mintea perplexă o maşină gonind turbat?

Ştii starea aia în care rămâi prostit şi priveşti bâiguind ceva neinteligibil după bolidul care nu se mai vede de mult, iar ţie îţi tremură cu mare întârziere picioarele de nici nu mai ştii să ajungi spre trotuar? Sau ţi s-a întâmplat ca aflat la volan sa mergi liniştit şi, deodată, să te agite un năvalnic taifun motorizat care vă împleteşte pe tine şi pe cei ce-ţi erau colegi tihniţi de trafic mai ceva ca gospodinele colacii de Crăciun?

Dar ţi s-a întâmplat să mai zăboveşti iarna în căldura maşinii ca într-o colibă prietenoasă, să aştepţi parcat răsfoind ceva, scriind ceva, visind ceva şi, până să apuci să clipeşti, un şuierat obraznic să-ţi ştergă maşina ca o iscălitură grăbită a lui Zorro, ca o vizită inopinată a celebrului RoadRunner, ca un trenuleţ high-tech din Disneyland? Iar tu să rămâi încremenit cu ochii micşorati fixând punctuleţul îndepărtat care te-a vizitat chiar adineauri luându-ţi suvenir oglinda laterală? Mai ştii ce simţi după? Amalgamul ăla de sentimente de uimire, teroare, panică, frustrare, revoltă, ură, nimicnicie?

E groaznic, mai ales dacă nu ai nutrit vreodată dorinţa de a face pact cu pericolul, dacă nu-ţi place să te învecinezi cu moartea mai mult decât e scris în caietul- program al spectacolului vieţii. Eşti aproape să-ţi pierzi minţile, eşti furios când realizezi că în clipa aia era să nu mai fii, dar totodată eşti brusc recunoscător că ţi s-a mai dat o şansă, că mai eşti încă tolerat în joc.

Eşti Indiana Jones, James Bond şi Harry Potter la un loc, iei viaţa de la zero. Frumoasă treabă, dar eu aş vrea ca inconştienţii vitezomani să aibă şi ei partea lor de glorie, să fie filmaţi şi să poată fi denunţaţi, precizând, în vederea unei pedepse promoţionale de